În 4 iunie 1920 a fost parafat Tratatul de la Trianon(maghiarii îl consideră un Dictat).

Ungaria comemorează, în 4 iunie, Ziua Coeziunii Naționale.

În 4 iunie 1920, în urma Tratatului de la Trianon, Ungaria a fost nevoită să cedeze două treimi din teritoriul său, către statele vecine, sau viitoarelor state care se vor forma ulterior.

Referindu-mă la Tratatul de la Trianon, trebuie reţinut că el nu a avut numai menirea de a trasa frontierele dintre Ungaria şi ţările vecine (România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Austria).

Tratatul de la Trianon a fost un act complex, care, în cele 14 părţi şi 364 de articole, a reglementat mult mai multe probleme. El a fost un tratat între Ungaria şi peste 20 de state din Europa şi alte continente, cu care, în timpul războiului, ea ajunsese într-un conflict declarat oficial.

Fiecare dintre aceştia s-a folosit de poziţia lui de partener la victorie pentru a formula pretenţii specifice faţă de cel învins. Tratatul de la Trianon a fost un inventar complex şi detaliat al tuturor acestora.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori.

Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine, a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii Austro-Ungare) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice, astfel că peste 3.000.000 de etnici maghiari, au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Citez pe istoricul Nicolae Iorga,

“Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…)

Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză.

Și, oricât ar fi fost de firesc ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința…”

Tratatul a fost şi continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă.

Premierul britanic Llyod George, aprecia că:
„înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvîrşite şi ireversibile. Ceea ce prevăzuse cu multă vreme înainte, adică prăbuşirea Imperiului austro-ungar, se realizase în practică, dar într-un ritm neaşteptat de rapid şi într-un mod complet imprevizibil şi ireparabil”.

Ce putem remarca, la 98 de ani de la semnarea Tratatului:

Iugoslavia şi Cehoslovacia nu mai există. Ucraina este victima unui naţionalism virulent și fascistoid, o țară care există mai mult pe hartă, decât în realitate.

România a “ars” resurse nenumărate pentru a preveni o potenţială retrocedare, fie ea și parţială. Viena 1940 a dovedit încă o dată, că deciziile de frontieră se aduc în capitale îndepărtate și nu la Budapesta sau București.

Ungaria încearcă din greu să remonteze o unitate naţională transfrontalieră fără o minimă susţinere a statelor înconjurătoare, care o privesc și azi cu neîncredere(cu excepția notabilă a Poloniei).

Grupul de la Visegrad-V4 totuşi funcţionează ca o uniune regională cu succese relative. România se uită dinafară (deşi fusese invitată), că vai Ardealul, vai ungurii.

Azi, dacă mă uit la ultimul secol al evenimentelor şi la performanţa statelor din regiune, nu mai sînt convins că Ungaria a pierdut cel mai mult ca stat la Trianon. Ca naţiune, cu siguranţă. Un compromis româno-maghiar va fi inevitabil în viitorul apropiat, după părerea mea.

Transilvania, Părțile Ungurești, Banatul și Bucovina au pierdut cel mai mult, mai mult decât Ungaria sau România, în ansamblul lor…Au dispărut evreii, germanii, armenii, polonezii, o mare parte a rutenilor și huțulilor, o mare parte a sârbo-croaților și ceho-slovacilor.

A fost spulberată comunitatea de aproape 2.000.000 de greco-catolici români, ruteni și maghiari…Au plecat în diaspora sute de mii de maghiari și milioane de români.

Au adus aceste regiuni la un nivel de administrare penibil, după chipul și asemănarea politicienilor cu apucături fanariote. N-au decât să se supere, dar acesta este adevărul…

Acum, după aproape 100 de ani, e ușor să vii și să spui…păi și politicienii voștri ardeleni și administrația de la voi din Ardeal, e la fel de coruptă și incompetentă ca a noastră. Așa este, în proporție de 60-70%…Dar, în 1920, nu era la fel de coruptă și incompetentă. Funcționarii ardeleni nici măcar nu știau ce-i aia șpagă(ziarele epocii stau mărturie).

Ca o concluzie, pot sublinia două lucruri…

1.Nu poți șterge istoria și tradițiile așa ușor cum cred unii, conduși de o gândire ancorată în național-bolșevismul lui Ceaușescu.

2. Autonomia, descentralizare sau regionalizarea sunt necesare nu neapărat doar dacă(sau fiindcă) există comunități etnice de altă limbă. Transilvania, Partium, Banat, Bucovina, Moldova, Dobrogea au nevoie de autonomie, descentralizare și regionalizare, nu doar fiindcă există alte comunități etnice…Ci doar cu atât mai mult..

Închei cu Iuliu Maniu care, aflat într-un grup de prieteni mai restrâns, la Șimleul Silvaniei, după semnarea Tratatului, spunea: “…Oare mă va ierta posteritatea, pentru că am contribuit în mod decisiv la anexarea unei provincii europene, cu o civilizație superioară, Balcanilor? “

Indiferent că Maniu a spus așa ceva sau nu, întrebarea rămâne…

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania