Mikey, baiatul meu de saisprezece ani, pleaca duminica dimineata pentru sase saptamani la “The Ross program” in Columbus, OH. A vrut sa zboare singur, asa ca il ducem la aeroport-ul JFK.

The Ross program este foarte interesant. Dupa cum spune descrierea oficiala, scopul sau este sa „building a foundation for critical thinking, rather than just preparing students for proficiency in computational thinking. The motto of the program is „Think deeply of simple things.””

A trebuit sa dea un test de mate ca parte a aplicatiei pentru program, impreuna cu recomandari de la profesori si un eseu in care a explicat de ce vrea sa participe. Zach, coach-ul lui pentru mate de competitie, i-a spus ca Ross camp a fost un game changer pentru el, cand l-a luat in liceu. Daca spune Zach asta, nu am mai avut nevoie de nici un alt argument.

Exact cand am fost de varsta lui Mikey, eu am mers la … tabara nationala de tineret Canalul Dunare – Marea Neagra. Adica am fost brigadier la canal pentru trei luni, de la sfarsitul lui august pana la sfarsitul lui noiembrie. 1982. Imediat dupa treapta a doua. A fost de fapt “premiul” pe care l-am primit cei care am luat treapta la liceul de mate – fizica din Hunedoara.

Da, si pentru mine tabara un fost un game changer, in sensul ca am invatat conceptul de AMR (au mai ramas xxx zile pana te intorci acasa) si mi-am creat conexiunile neuronale necesare pentru recurring nightmares, cum ca sunt la canal pentru vecie. Incerc sa le explic sefilor ca am venit doar pentru doua saptamani, dar ei imi spun ca cele doua saptamani nu au trecut inca.  

Pe de-alta parte, insa, canalul a fost si o experienta, care ma face sa ma gandesc cu multa caldura la perioada de-atunci: cei care am mers, am fost cei mai „ne-pilosi” din generatia mea, caci pe noi nu ne-au scutit medical parintii. De aceea, parca a fost o atmosfera mai onesta intre noi, dintr-o bucata, de cat cea din liceu. Sper ca nu ofensez pe nimeni daca spun ca eram copii din familii mai simple si mai fara pretentii din oras. Unii obisnuiti cu munca pe camp. Oricum, cu infinit mai putine aere.

Inceputul a fost dramatic. Am plecat cu trenul seara din Deva, iar drumul de la Bucuresti la Constanta l-am facut in picioare. N-am stiut pana atunci, dar daca adormi in picioare, primul lucru ti se inmoaie genunchii, dar te vei trezi inainte sa ajungi la pamant. Se pare ca profesorul de sport, care fusese si directorul adjunct pentru tineret al liceului, folosise suplimentul nostru de loc si de cuseta ca sa-si duca familia la mare. Alte vremuri, aceleasi obiceiuri.

Iar tabara mi-a intrecut cele mai urate asteptari. A fost prima si singura data in viata cand am lesinat: dintr-o data privirea mi s-a intunecat, tot mai negru, tot mai negru, pana cand nu am vazut nimic. …  

Brigada Timis si-au facut bagajele si dusi au fost. I-au adus inapoi din Timisoara peste cateva zile cu militia.

Spre onoarea noastra, nici noi nu am stat cu mainile in san. Pentru ca eu am fost comandantul brigazii (intrasem cu media cea mai mare la treapta, intre cei care am ajuns la canal), am scris o scrisoare de protest (pacat ca nu am o copie a ei), in care am inceput cu asemanarea intre tabara din Cumpana si baracile de la Auschwitz (pe care le vizitasem in 79) si am continuat cu faptul ca am fost mintiti de toata lumea: diriginte, liceu, judet. Am semnat-o cu totii. Este drept, ne-am chinuit putin sa-l convingem pe ultimul, un baiat din Calan, dar a semnat-o pana la urma si el.

Am ramas insa la Cumpana, cu scrisoarea noastra cu tot. Am ajuns relativ repede la munci agricole, iar baietii din brigada Covasna au fost partenerii nostrii pe autobuzul care ne cara pe camp. Ei, brigada Covasna era una interesanta: din 19 baieti, doar doi erau romani, 17 fiind maghiari. Iar majoritatea dintre ei nu vorbeau prea multe boabe romaneste, la fel cum (cred) ca eu eram singurul din brigada noastra care intelegeam ungureste. Chiar si asa, ne-am gasit un mod (unic) de comunicare. Mi-e rusine s-o spun, va rog acoperiti urechile copiilor, dar primul nostru mod de interactiune au fost – … flatulatiile. Nu stiu cine a inceput, dar s-a creat rapid o competitie barbateasca intre brigada Hunedoara si brigada Covasna (ajuata din plin de meniul de brigadier): prrrrrr, hahaha, prrrr, hahaha … Si asta a fost inceputul. Pana la urma cei din Covasna au rupt-o cumva in romaneste cu acel accent specific maghiar si zau ca nu tin minte sa fi avut nici cea mai mica problema de, you know, nationalism stupid. Si din cate tin minte, invingatorul competitiei de prrrr a fost colegul nostru Claudiu D., care nu stiu de unde mostenise talentul, dar am fi vrut in acele momente sa avem un autobuz decapotabil.

Si pentru ca eram in 1982, perioada lui Lucescu si a Corvinului de aur, nu s-a putut sa nu-i batem cu 3 – 0 in finala de fotbal pe cei din Timis, noi avandu-l in centrul apararii pe Tinu C., fundasul de care nu trecea nimic. Cand inchid ochii, vad si acum acea duminica de noiembrie, dupa masa, cand am castigat pe un teren de pamant (eu bineinteles fiind cu galeria).

Si ne-am creat clubul nostru de mate si fizica, unde a scris un alt coleg, Iulian, si cu mine, si clubul de istorie, unde a scris – man, cum il cheama? ii am figura in minte,  … Adrian B. Totul era postat la gazeta de perete de pe coridorul baracii, un fel de FB de-atunci.

Si nu in ultimul rand, l-am avut cu noi pe dl. Traian Deac, fie-i tarana usoara, maistrul nostru de la liceu. Ii ziceam Piedone. Dansul a avut o putere fizica deosebita si ne era cam frica de el. Insa respectul cel mare in ochii nostrii a venit intr-o seara la cantina, cand eram toata tabara adunata la masa. In acea dimineata, comandantul taberei, un securist pe numele Tudor, ne-a fugarit o jumatate de ora pe platou pentru ca … asa i s-a nazarit. Anyway, la masa, in fata tuturor, dl. Deac s-a dus direct la el, chipurile sa dea mana, si cand au dat-o, l-a strans in asemenea hal (de mana), incat securistul s-a rugat in genunchi sa-i de-a drumul. Contorsionat si in genunchi. Bineinteles, l-a vazut toata tabara. Take that, securist boy! Dupa aceea nu s-a mai pus vre-odata problema fugaritului pe platou. Maistrul de la brigada Mehedinti, parca, a venit sa-i multumeasca d-lui. Deac. Tii minte, Tinu?

Cumva in timp dl. Deac a devenit pentru mine un fel de prototip al ardeleanului: simplu si nepretentios la vorba, fara prea multe ifose, dar in stare sa te puna-n fund dintr-o strangere de mana, daca-l calci pe batatura. Wow.

Cu mintea de-acum, dupa 26 de ani de invatamant universitar, 7 ani in tara si 19 in SUA, ma gandesc ca dincolo de mancarea proasta si tabara mizera, experienta a fost totusi una unica pentru noi. Am avut trei luni in care un grup marisor de adolescenti de saisprezece ani, tineri, sanatosi si destepti, am fost pusi intr-un mediu nou si nu tocmai prietenos, si in care a trebuit sa ne auto-organizam asa cum am putut si ne-a dus pe noi capul. Echipe, activitati scolare, gazete de perete, imnul brigazii. N-a fost feeric, dar nici iad. Apoi, am invatat ca lucrurile se pot si indrepta, chiar daca la inceput nici un semn nu sugereaza asta. Ca dincolo de orice, sunt situatii cand toti ne-am gasit vocea comuna (ca atunci cand am semnat scrisoarea) si ca cei mai “mari” ca noi, adica liceul si judetul, vor asculta, vor fi de partea noastra si ne vor ajuta, daca inteleg ca suntem intr-o situatie grea. In fine, am inteles ca este foarte usor in momentele grele sa procedezi intr-un fel de care sa-ti fie mai apoi rusine. Insa greul trece intotdeauna, si de aceea, daca se poate, este bine sa-ti pastrezi demnitatea, optimismul si o doza de auto-ironie. Atat cat se poate. De-atunci, cele trei invataturi mi-au prins intotdeauna bine.

Revenind insa la tabara lui Mikey din Ohio, el nu va avea parte de mancare proasta, fugarit pe platou, lopeti, taluzuri, salopete murdare, bocanci si casti de miner, sobolani.

Deja ne este dor de el si inca nu a plecat.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: o vara placuta si ne auzim saptamana viitoare.