Nu am avut nici un plan sa continui asa repede cu inca un articol despre orasul meu natal, Hunedoara, dar o fac pentru ca mi-a cazut sub nas un articol scurtulet despre un fost primar al orasului, articol publicat in presa locala si apoi repostat pe un grup FB al hunedorenilor.
Eu imi aduc aminte foarte, foarte diferit de anii 60, 70, 80 – fata de cum sunt ei sugerati prin mesajul (cam) omagios al articolului. Nici o problema. Psihologii spun ca fiecare din noi avem tendinta sa blocam memoriile care nu ne fac placere. Poate memoria mea este cea blocata, nu exclud asta de loc – mai ales ca am fost intotdeauna o minte mediocra, spre obscura, cu destule lacune cognitive si sociale. Totusi, to set the record straight, vreau sa povestesc aici cum imi aduc eu aminte de acei ani, caci sunt nascut in 1966. Mea culpa in avans, daca gresesc, dar asa apar acei ani descrisi in memoria mea.
Hunedoara a fost un oras uratel, care a devenit urat, iar apoi foarte urat, ca acum sa fie de-a dreptul un favorit la titlul de „Cel mai urat oras, pe care mi-a fost dat sa-l vad in lume”. Rivalizeaza doar cu Vulcanul. Iar acest merit (care nu face nimanui onoare si placere) este in parte datorat si fostilor primari. Ca daca lor nu, atunci cui? In nici un caz nu vreau sa aud prostia care spune ca “toti suntem de vina”, pentru ca nu suntem. De vina sunt doar cei care au participat la luarea deciziilor.
Intamplarea a facut ca la mijlocul anilor 80 sa cunosc pe arhitectul sef (de-atunci) al Devei (pentru ca faceam curte fiicei lui). El era creditat ca ar fi urbanizat Deva, cu bulevardul Decebal, tot complexul de cladiri de la intrarea in oras, etc. Anyway, ce-mi aduc acum aminte sunt detaliile unei discutii neformale cu peste treizeci de ani in urma. Primul lucru pe care l-am intrebat atunci a fost ceea ce l-ar fi intrebat orice hunedorean care isi iubeste orasul, si anume: “De ce in Deva se construiesc lucruri faine, iar in Hunedoara doar uratenii?” Mentionez, ca zona postei si blocurile de la Cora erau pe-atunci inca relativ noi. Mi-a spus asa: “Pentru ca pe cei din Hunedoara nu-i intereseaza”. Exista desigur obiceiul ca fondurile judetului sa fie folosite mai ales in Deva, caci era capitala de judet. Nu sugerez nimic, doar ca exista o explicatie foarte normala pentru uratenia cronica a orasului.
Sincer, nici n-am stiut si nici nu m-a interesat pe-atunci cine este primarul orasului. Stiam cine este directorul general al Combinatului, directorul de la ICSH, cei doi eroi ai Muncii socialiste din oras, presedintele de la Corvinul, dar nu primarul. Bineinteles, stiam cine este prim-secretarul judetului, mai ales ca baiatul sau era la liceu in aceeasi generatie cu mine, dar la “Decebal”. Si pentru ca era desigur extrem de “genial”, a trebuit ca inspectoratul judetean sa mute o clasa de mate-fizica de la liceul nostru la “Decebal” (numarul total de clase pe judet fiind fix), astfel incat sa fie taticul sigur ca va intra si geniosul. Se pare insa ca nici asa nu a fost suficient de linistit, juniorul a dat treapta la mecanica, si noi ne-am primit o jumatate de clasa inapoi. In fond nici in generatia mea nu erau numai oameni desculti, tocmai de pe strada: existau suficienti secretari si activisti de partid, care si-au flexat si ei putin limba acolo unde a contat.
Dar din toti acei ani, singurul lucru care-mi aduce aminte de primarul din articol este ca atunci cand ragea leul (sau tigrul, ce-o fi fost) la gradina zoologica din Chizid, lumea avea vorba ca “iarasi se lupta primarul cu leul”. Si, desigur, imi aduc aminte ca orasul s-a uratit de la an la an prin lipsa de idei si de creativitate a celor care poate ar fi putut schimba ceva. Oricum, nu mama sau vecina de peste drum, a caror parere nu a fost consultata niciodata. Ce mai conteaza insa, de-atunci a curs multa apa pe Cerna.
Vreau insa sa inchei cu trei intamplari hazlii din Combinat. Reale.
Multi daca nu majoritatea directorilor din Combinat erau ingineri facuti la norma la facultatea muncitoreasca, din aceeia recomandati mai ales de originea sociala sanatoasa. Gluma favorita a tatalui meu (care facuse facultatea “cum trebuie”, la zi) era legata de directorul M., care la o sedinta l-ar fi intrebat daca cel care tocmai vorbeste este acela care a murit. “Desigur”, i-a spus tata, “este exact acela care a murit”.
A doua gluma este legata de unul din maistrii favoriti ai lui tata, un domn neamt. Nu stiu cati stiu, dar orasul avea o populatie semnificativa de nemti, multi veniti din judetul Sibiu ca sa lucreze in Combinat. Ei, maistrul respectiv obisnuia sa se adreseze la telefon cu neobisnuitul, “Alo, acolo B., aici cine este?” La care tata ii raspundea intotdeauna cu “Dracu’, mai B.”.
In fine, un alt maistru, domnul S., era cunoscut in Combinat pentru ca le cam “ingrosa” un pic. Astfel, spunea el, tatal sau – tot furnalist – a mers odata in concediu la munte. L-a durut capul tot timpul si omul nu stia de ce. Pana s-a prins ca durerea ii vine de la aerul mult prea curat, de munte. Asa ca s-a dus in padure, a facut o mica gramajoara de frunze, i-a dat foc, si a inhalat fumul. “Mai, Doboli – i-a trecut imediat durerea de cap.”
Ei, asta este Hunedoara de care-mi aduc eu aminte de cand am fost copil: o multime de povestioare (unele hazlii) cu oameni “maruntei”, dar reali; echipa de fotbal la care trebuie neaparat sa-i adaug pe nea Mitica Patrascu, fie-i tarana usoara (care-si primea salarul de la sectia lui tata) si fiul sau, domnul Mircea, care mi-a fost instructor de practica la generala 7, … Dar nu-mi aduc aminte nici sa ma pici cu ceara nici de primari, nici de prim-secretari sau alti activisti de partid, in afara de faptul ca unul ne-a luat jumatate de clasa in treapta a doua pentru fiu’ sau. In rest, lumea mea a fost mult prea departe de cea a politrucilor comunisti de meserie din Hunedoara. Noi am fost doar o familie marunta, care si-a vazut de treaba, fara circ si fara aere.
Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: un weekend placut si ne auzim saptamana viitoare.
