Sambata trecuta s-au implinit 50 de ani de cand Neil Armstrong a pasit pe Luna. Am vazut poze cu centrul de comanda din Houston, si este absolut uimitor ca au reusit s-o faca cu aparatele de-atunci. Calculatorul de bord al navei Apollo 11 cantarea cam 30kg, functiona la 2MHz, si avea puterea de calcul a unui calculator de buzunar de-acum. Ce astronauti, ce ingineri …  

Ce efort magnific …

In total, SUA a zburat de sase ori pe Luna, dupa care nu a mai fost interesant sa o faca. Doisprezece oameni au pasit in total pe Luna. Pentru ca acolo nu exista atmosfera, am citit ca “urmele lor vor ramane in praful lunar mult dincolo de momentul in care omenirea va dispare” (sa luam asta – sper – ca o metafora, nu realitate).

Acum ne trebuie cativa ani ca sa putem zbura din nou pe Luna, pentru ca o parte din know how este pierdut sau obsolete. Am citit in New York Times ca speranta este ca in 2025, omul sa paseasca iarasi pe Luna, si incepand de anul viitor vor exista cateva zboruri preliminare, de pregatire, de exemplul, primul o va inconjura, fara sa aterizeze pe ea.

Nu am de gand sa repet secventa evenimentelor, Wikipedia o face foarte bine. Vreau insa sa scriu despre ce a insemnat emotional zborul spre Luna pentru americani, dar si pentru toata omenirea, in general. Intr-adevar a fost un pas urias, pentru ca a demonstrat ca suntem ca specie mult mai mult de cat ne-a evoluat natura: conditia noastra umana nu este neaparat legata de Pamant. Sau cum a spus – glumind – Michael Collins (unul din cei trei astronauti de pe Apollo 11) intr-un recent interviu la radio, “if needed, we can leave this stinking planet”. A glumit desigur, but you get the picture.   

Toata sambata au fost emisiuni si filme despre zborul de acum 50 de ani. Multe interviuri cu cei care au participat. Uitandu-ma la ele, am fost impresionat de latura omeneasca a zborului. In primul rand, cei trei – Neil Armstrong, Buzz Aldrin si Michael Collins – erau trei very nice young men: foarte chipesi, tineri, veseli sanatosi, increzatori, curajosi. Bineinteles, cu fete luminoase: acel inegalabil smile american si luminitele din ochi, care nu pot fi niciodata falsificate. Toti trei piloti de incercare. Casatoriti si cu copii foarte mici. Imbracati ingrijit, locuind in case comfortabile (dar nu luxoase), conducand Chevy Corvette. Greu de gasit o metafora mai buna a ce inseamna optimismul si curajul in tara asta.

Am vazut imagini in premiera despre minutele inaintea zborului. Oare ce ganduri le-au trecut prin minte stiind ca vor fi singuri in imensitatea universului? Am fost uimit de cat de relaxat parea Buzz Aldrin. De fapt la cateva minute dupa lansare, inima lui Armstrong batea de 110 ori pe minut, a lui Collins de 99 de ori, iar a lui Aldrin doar de 88 ori. Impresia mea este ca in acel echipaj, Armstrong (comandantul) a fost cel responsabil, preocupat sa aiba totul sub control, Aldrin (pilotul modulului lunar) a fost cel care si-ar fi pastrat capul rece si in cele mai teribile situatii, iar Collins a fost cel cu glumele, responsabil de coagularea echipei. Speculez, desigur.  

Tot la radio, am ascultat un interviu funny cu Michael Collins, cel care a ramas pe nava in timp ce Armstrong si Aldrin au coborat pe Luna. El este considerat ca ar fi fost atunci the loneliest man ever – pentru ca era la mii si mii de km de cea mai apropriata fiinta umana. Nu a avut nici macar legatura radio cu Pamantul, pentru ca nava s-a rotit de-asupra partii nevazute a Lunii, cat timp a fost singur. Insa, Collins a raspuns ca asta o credem noi, astia care nu au plecat niciodata de pe Pamant: in realitate, el a avut hot coffee si a wonderful time cat a stat singur in racheta. Iar cand cei doi au revenit de pe Luna, pentru ca erau plini de praf lunar de la genunchi in jos, i-a luat la rost sa nu-i murdareasca racheta. Glumele lui Collins, bineinteles.

Intregul program a fost un efort extraordinar al intregii tari. Stiintific, ingineresc, organizatoric, medical, de pregatire, you name it. Un efort de incredere ca tara poate realiza ceva extraordinar. Nava a fost construita in diferite locuri. De exemplu, modulul lunar a fost facut aici unde locuiesc eu, pe Long Island (iar mai tarziu, tot aici s-au construit si aripile de la naveta spatiala). Mi s-a parut surprinzator, dar in timp ce cei trei astronauti erau in autobuzul care-i ducea la racheta, trei tehniciei incercau cu cheia si surubelnita, sa opreasca o scurgere care aparuse din senin din racheta. Apoi, atmosfera din centrul de comanda din Houston: multe aparate, oameni aplecati asupra lor, unii i-au notite, altii explica, altii urmaresc ce se spune, unii vin, altii pleaca … La scara noastra de la universitate, desigur mult redusa, poti vedea totusi aceeasi atmosfera de lucru cand studentii colaboreaza la un proiect. Poate acea imagine (a centrului din Houston) ni s-a transmis subconstient, iar acum doar imitam ce am vazut la ei …   

Intregul zbor a lui Apollo 11 a mers ceas, si astronautii s-au intors exact in punctul in care erau planificati sa o faca. A existat un singur moment dificil: locul unde trebuiau sa aselenizeze era acoperit de bolovani mari cat o masina. Armstrong a pilotat manual modulul, dar a existat pericolul sa ramana fara combustibil cautand unde sa aselenizeze.    

Nu pot sa nu fac comparatia intre programul american si cel sovietic. Pe langa faptul ca au ajuns pe Luna, ca urmare a cercetarii facute de NASA, beneficiem acum de tehnologia care a fost creata atunci: GPS, comunicatiile prin satelit, control digital pentru flight-by-wire, o gramada de senzori si actuatori, normele de siguranta a alimentelor (food safety), si multe, multe altele … Pana si Velcro si invelitoarele (blankets) care se dau alergatorilor cand termina o cursa de maraton s-au inventat atunci.

Ce aplicatii comerciale a produs programul sovietic? Mie nu-mi vine nici una in minte.

In URSS, partidul a ordonat si fondurile s-au alocat imediat. Aici, s-a trecut prin intreg procesul democratic (intotdeauna mai lent de cat deciziile unei dictaturi): a fost nevoie de consultarea, votul si aprobarea Congresului, dupa care in permanenta a existat riscul ca fondurile sa se taie, daca nu ar fi aparut rezultate si ar fi existat concluzia ca banii sunt aruncati pe geam. Iar parte din procesul de accountability fata de tax payers a fost si sa le explice ca toate aplicatiile acestea minunate n-ar fi existat daca banii lor de taxe nu ar fi finantat cercetarea de la NASA. (Intr-o democratie functionala este mult mai greu sa arunci banii de la buget alandala pe geam, dar asta este o alta poveste).

Anul trecut am cunoscut un astronaut adevarat. Si nu doar atat, l-am avut la dispozitie o ora intreaga ca sa-l intrebam orice. Poza de sus am facut-o atunci la National Press Club in Wahington DC: cel din stanga este baiatul meu cel mare, Mikey, iar cel din dreapta, la masa, este astronautul. Iata scurta postare FB pe care an scris-o atunci la cald: “Chatting with Leland Melvin at 7am before the TV broadcast. Leland is an amazing human being: NFL football player, NASA astronaut – 23 days in space during two missions, BS in chemical engineering, MS in material science engineering, and a great advocate and supporter for science and engineering education to kids and young students.”

Si sa inchei cu o gluma: Am si eu o memorie personala legata de aterizarile pe Luna. Nu tin minte care din ele. Eram la bunici, la Deva, si ne uitam cu totii la TV. Unul dintre noi a intrebat ca de ce nu zboara acum pe Soare. Iar unul din unchii mei a explicat ca este mult prea cald, racheta s-ar topi imediat. Mi-a venit imediat solutia: “Eu voi construi o racheta de lemn, ca lemnul nu se topeste”. Iata dovada ca am fost de mic predestinat stiintei …

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: o saptamana placuta.