“I have a dream …” ca va fi o zi in care vom fi cu totii – asa de relaxati cu cine suntem – si – asa de impacati cu ce avem – si – asa de increzatori unii-n altii, incat nu va mai fi considerat nepatriotic sau nepotrivit sau prostesc, daca romanii din Ardeal (si de ce nu si din restul tarii, dar sa incepem cu cei din Ardeal) vor invata si vor vorbi cateva cuvinte in ungureste. Cele simple, uzuale. “Jo napot kivanok. Hogy tetszik lenni?”
Nimic altceva.
Ca semn al bunavointei si fratiei fata de etnia minoritara maghiara din Ardeal. Ar fi dovada cea mai buna, cred eu, ca spaimele trecutului sunt duse pentru totdeauna si ca acum totul este OK.
Nu fac nici o aluzie, si nu vorbesc cu nici un subinteles.
Daca in cele ce urmeaza am scris ceva nepotrivit sau ofensator pentru cineva, imi cer cele mai sincere si mai umile scuze – nu am de gand sa torn gaz pe nici un foc. Eu formulez doar o idee, care mie mi se pare necesara. Iar ideile ca atare nu sunt periculoase. Sunt doar idei. Te gandesti la ele, le discuti, si daca sunt proaste – cosul de gunoi este suficient de mare. Nici o suparare, paguba-n ciuperci.
Si ce am scris este parerea mea si doar a mea. Va rog nu injurati “Stirile Transilvaniei”. Injurati-ma pe mine.
Baietii mei invata aici spaniola din gradinita si pana la terminarea liceului, dau un examen obligator din spaniola la terminarea liceului, la fel ca mai toti copiii din statul New York. “Hola! Como estas?” … Asta nu inseamna de loc ca noi astia din statul New York ne pregatim sa abandonam engleza si sa preluam spaniola.
Printre diversele justificari de ce copiii americani invata spaniola este si aceea ca astfel ei vor reusi sa inteleaga si sa aprecieze mult mai bine bogatia culturii spaniole, – si nu ma refer neaparat la cea din Spania proper (cu care nu prea avem tangenta in SUA), ci cele ale popoarelor din America Centrala si de Sud.
In plus de asta, buna mea din Deva a avut o vorba: “spune-mi cate limbi vorbesti, si-ti spun cati oameni esti”. Toate studiile din psihologie arata ca cu cat un copil invata mai multe limbi straine, cu atat cresc sansele sale sa invete bine in scoala. Simplu: invatatul unei limbi straine dezvolta creierul intr-un fel in care nimic altceva nu o poate face.
Si inca ceva. Acum vre-o trei, patru ani, intr-una din vacantele mele in tara, am asistat undeva prin Ardeal la o scena bizara. S-a intamplat sa ma invart intr-un targ de duminica. Caldura mare, lume multa, inghesuiala, galagie, fum de gratar. M-am pus la rand sa cumpar kurtos kalacs, pe care-l vindea o fata tanara din secuime. Aud la un moment dat circ: “Cu mine sa vorbesti in romaneste. Aici este Romania. Cat de nesimtita poti fii”. Fata si-a cerut multe scuze si bineinteles ca a servit-o.
Ce se intamplase? Se pare ca fata nu a inteles in prima instanta ce a cerut clienta (probabil din cauza zgomotului), clienta a crezut ca nu vreau s-o serveasca (pentru ca a cerut in romaneste si nu in ungureste), afara era caldura mare, oboseala, nervi intinsi. O scanteie cat de mica si gata, a inceput circul.
Eu cred ca cu ce am avut de-a face atunci a fost anxietate, frica de-o parte si de alta. Din cauza necunoasterii reciproce si a lipsei de incredere unii-n altii.
Am fost intotdeauna impresionat pana la – sa zicem duiosie, ca as exagera spunand lacrimi – de romanii care vorbesc limba maghiara. Pe vremea comunistilor o astfel de persoana a fost compozitorul, muzicianul si muzicologul George Sbarcea.
S-a nascut in familia unui medic din Toplita si a studiat la Reghin si Cluj. Mai aparea din cand in cand la emisiunea in limba maghiara de lunea dupa-masa, si dupa afirmatiile tatalui meu – nu doar ca vorbea ungureste, dar vorbea o maghiara extrem, extrem de elevata si sofisticata.
Eu, oricum, nu as fi fost in stare sa apreciez nivelul literar al maghiarei vorbite de dl. Sbarcea, pentru ca eu vorbesc ungureste cu vocabularul unui copil de cinci ani. Dupa ce am mers la sectia germana la gradinita, intelegerea cu tatal meu a fost ca pot spune in germana orice cuvant pe care nu-l stiu in ungureste. Regula asta a fuctionat perfect cat a trait tata, singurul dezavantaj fiind acela ca n-am reusit sa trec de nivelul de gradinita … Bineinteles, nu stiu scrie in ungureste. Doar ca asta nu mai este o problema in ziua asta. Cu translatoarele automate, introduc in engleza ce vreau sa spun si voila: “Igen, nem, koszonom.”
La fel, dupa Revolutie, am devenit un admirator al doamnei Smaranda Enache din Targu Mures. In atmosfera nationalista si xenofoba a evenimentelor de la Targu Mures din martie 1990, am fost extrem de impresionat de curajul acestei doamne romance, care vorbeste fluent maghiara si militeaza puternic si convingator pentru intelegere intre romani si maghiari. Am vrut intotdeauna s-o cunosc personal ca astfel s-o felicit pentru intelepciune dansei, dar inca nu am avut bafta asta (i-am trimis un friend request pe FB, dar nu mi l-a acceptat).
Stiu ca lucrurile sunt complicate si ca pentru multi este mai “normal” sa perpetuam situatia de acum. In 1997, cam cu o saptamana inainte sa vin la studiile doctorale in SUA, am facut ultimul meu drum cu trenul prin tara, de la Timisoara la Cluj. Am plecat seara din Timisoara. Primul lucru pe care l-am auzit si vazut dimineata cand am ajuns in Cluj a fost un tanar, care flutura un steag mare tricolor si urla cat il tineau plamanii: “Afara cu ungurii din Ardeal. Ardealul este romanesc”. Se intampla pe vremea Clujului lui Funar.
Desigur, experienta asta m-a uimit, chiar socat, pentru ca in Timisoara (unde locuiam pe-atunci) nu am avut niciodata parte de astfel de situatii. Impresia mea este ca Timisoara a fost intotdeauna mai vaccinata la nationalismul si extremismului etnic de cat Clujul.
La fel am observat ca multe din cunostintele mele din judetul Alba sunt a notch mai anti-maghiare de cat restul ardelenilor pe care-i stiu. Nu toti, doar unii. Nu stiu de ce. Poate este doar o impresie gresita de-a mea. Nu o data (aproape) s-a facut o conexiune directa intre mine, ca individ, si tragicele masacre de la Traznea si Ip, chiar daca eu n-am avut niciodata un discurs revizionist si cu atat mai mult nu am de gand sa-l incep acum la batranete.
Ba mai mult, una din bunicile mele, romanca, s-a nascut in satul Tartaria, langa Cugir, in judetul Alba. Ea nu a avut nici o problema cand singura ei fata s-a casatorit cu un ungur (sau “boanghen” cum ne placea lui frate-meu si mie sa-l cicalim pe tata, dupa ce am descoperit apelativul lui Vadim Tudor. Chiar daca el fusese inventat sa jigneasca, un om intreg la cap nu putea sa nu se distreze cat de caraghios, cat de primitiv suna cuvantul “boanghen”. Daca am sa-mi cumpar vre-odata un caine il va chema Boanghen.)
Eu am fost intotdeauna cel putin bilingv. Am devenit “trilingv” la cinci ani, apoi “cvadrilingv” la unsprezece ani, apoi am incercat sa ajung “cvintilingv” (nu stiu daca se spune asa, dar este clara semantica la ce vreau sa spun) la paisprezece ani. Acela a fost maximul. Cred ca l-am atins cand am avut saptesprezece ani si am stiut cea mai multa franceza care mi-a fost dat mie sa invat.
Venind in SUA, nu am mai vorbit maghiara, germana si franceza. Nu am mai citit carti in romaneste din 97 (cu exceptia la vre-o cinci, sase) . Nu am de ce, din moment ce oferta de carti in engleza este exponential mai interesanta. Douazeci de ani nu am scris un cuvant in romaneste. Pentru ca nu am avut nevoie. Am inceput incet, incet sa uit regulile de ortografie si de gramatica, pe cat pare de straniu. Dar credeti-ma pe cuvant, orice lucru nefolosit se uita, indiferent cat de bine l-ai stiut odata.
In acest moment ma simt mult mai comfortabil sa scriu in engleza de cat in romana, desi nu am ajuns nici pe departe la calitatea englezei pe care o vorbesc cei nativi si educati. Il aud pe baiatul meu cel mare, de saisprezece ani: cand schimba viteza si trece la engleza polished, vorbeste intr-un fel in care noi, cei nenativi, pur si simplu nu avem cum sa vorbim.
Pentru ca am spus ce am avut a spune, am sa inchei cu o gluma pe care tatalui meu ii placea s-o spuna. Si anume: argumentul sau pentru nevoia de a vorbi cat mai multe limbi era acela ca daca stii o singura limba, dar o uiti si pe aia, vei fi pus in pozitia de a latra, caci cum altfel te vei intelege cu restul lumii?
Mi s-a parut intotdeauna o gluma slaba, chiar idioata. Si care sunt sansele ca asa ceva sa se intample in realitate?
Ironia este ca aproape mi se intampla mie. Asa cum am zis, am uitat binisor din limbile pe care le-am vorbit odata, fara insa sa compensez invatand la fel de multa engleza. Asa ca daca adun ce-am uitat si ce-am invatat si trag linia iasa – ham, ham, ham sau woof, woof, woof (cainii americani latra altfel).
Insa revenind la ideea cu care am inceput, sper ca va veni ziua in care majoritatea (daca nu toti) ardelenilor vor rupe cateva cuvinte uzuale in ungureste ca expresie a bunavointei si fratiei cu etnicii maghiari. Eu cred ca buna intelegere si increderea unii-n altii trece neaparat si prin acest pas.
Repet, nu sugerez nimic altceva. Asa cred eu – poate sunt doar un batran smintit, care a pierdut legatura cu realitatea.