S-a intamplat ieri o alta premiera in tanara mea cariera “publicistica” de la Stirile Transilvaniei, si anume am primit prima gratulare de bine de la un cititor zelos. Am fost asa de incantat de ea, ca am ales-o drept titlul de astazi.

Intr-adevar, domnul de bine m-a citit extrem de precis, insa cu o mica corectura:

Sunt un zero barat si acesta este motivul pentru care scriu. Ar fi redundant sa mai adaugam inca un carturar tuturor marilor carturari si savantilor prestigiosi care deja publica in tara. Ce ar putea el spune diferit fata de ceea ce restul zic deja foarte bine, de atata vreme? Ma intreb si eu.

Dar ceea ce lipseste sunt parerile unor nimeni-n drum. Ori acolo vin eu, un nimeni-n drum. Sa ne gandim putin: poporul asta banui ca include si cativa nimeni-n drum, nu doar ilustrii. Putini, este drept, dar exista. Iar cineva trebuie sa spuna si parerea amaratilor ca mine, daca vrem o presa obiectiva si completa.

Singura corectura la aprecierea domnului cu gratularea este ca nu scuip, dar sunt un zero barat; la fel cum nu sunt beat, desi sunt nebun.

Asa cum spune vorba inteleapta din popor: unde este placerea de a scrie daca n-ar exista aprecierea cititorilor nostrii fideli, nu-i asa?

Totusi, am si eu o mica scuza de ce sunt asa de acru in ultimele zile: Iaca a trecut a treia zi de cand suntem in vacanta si tot fara bagaje. Am ajuns pe aeroportul din Budapesta fara bagaje, usurei ca pasarea cerului. Am zis initial – no big deal, se intampla peste tot in lume …

Ne-au dat (la Budapesta) o gramada de hartii, numere de telefon, adrese de email. La ce folos? Toate suna ocupat de dimineata pana seara, iar emailurile ne vin inapoi. Daca sunam la aeroport – “a repuloter zarva van”. Nu stiu de ce, dar am senzatia ca odata ce-ai pasit afara din avion, you are on your own, nobody cares anymore … I-am crezut pe unguri mai pusi la punct. Yeah, in your dreams … Gata ma opresc aici, ca iar zice lumea ca “carturarul zero barat a venit sa scuipe”. … Dar please understand, it is no fun sa n-ai hainele tale de schimb.

Acum ca am terminat cu prezentarile pe ziua de astazi, as vrea sa schimb putin placa.

Deocamdata, cele trei lucruri care mi-au placut cel mai mult in tara sunt 1) rosiile (de departe); 2) casul; si 3) placintele cu mere si branza.

M-a intrebat Mikey, baiatul meu cel mare, ca de ce nu devine Romania un exportator major de rosii in lume. Chiar asa, de ce? Doar se mananca rosii peste tot.

Toate legumele sunt bune, dar rosiile in particular au un gust si o aroma grozava. Si in SUA gasim rosii gustoase la fermele din zona, dar ele nu au combinatia perfecta a gustului cu o urma de dulce, a zemoseniei nici prea multa, nici prea putina, just perfect, si a texturii nici prea moale si nici prea tare, exact asa cum trebuie.

La fel si placintele: le gasesti cu toate umpluturile posibile (branza, mere, prune, ceapa, caise si cate si mai cate), dulci sau naturale, cu diferite foietaje si in diferite marimi.

Am fost intotdeauna de parere ca bunataturile tarii sunt mai ales mancarurile simple.

Eu daca as locui in tara as manca doar cas cu rosii si placinte. Si fructe, cat mai multe.

Si cand mergem la restaurantul “Gradina romaneasca” din Queens in New York imi comand de-obicei o supa de fasole boabe (Bohnensuppe, cum ii spuneam acasa in Hunedoara) sau de ardei umplut, mamaliga cu branza si clatite cu branza si gem. Cine are timp sa-si umple stomacul cu gratare si cartofi prajiti, ciolane sau alte aiureli? Nici macar peste.

Cineva ne-a intrebat recent, care este mancarea noastra favorita? Supa – fara ezitare. Baietii mei, Mikey si Sandy, sunt innebuniti dupa orice fel de supa, dar in primul rand dupa cea de pui cu taietei (csirke leves). De aceea, meniul pe care ni-l face mama cat stam la Hunedoara este intotdeauna supa si placinte. Saraca, isi umple in fiecare an frigiderul cu carne si salamuri, dar ramane cu ele toate. Nimeni nu se atinge de ele.

Supele americane sunt foarte diferite. In primul rand, lumea nu prea mananca supe sau ciorbe. Cand le gasesti sunt mult mai groase, aproape ca o pasta. Iar varietatea lor este foarte mica: cele italiene (pasta cu fasole, minestrone – o supa de zarzavat, wedding soup), supa de rosii, supa frantuzeasca de ceapa, cea greceasca de pui si lamaie, cea de ciuperci – si cred ca le-am enumerat pe toate care le-am mancat vre-odata in America.

Deseori mi-e ciuda pentru atmosfera asta insuportabila care s-a creat din cauza politicii.

I-am zis recent sotiei mele: “It is unfair. Si in tara sunt oameni ca peste tot, care vor doar sa fie sanatosi si fericiti, sa-si creasca copiii in liniste. De ce porcariile astea care se intampla mereu? De ce tot circul asta? Soarta asta nu este corecta.”

Ce stiu insa eu, carturarul zero barat?     

Bineinteles, nimic. Dar cu mintea mea putina, eu cred ca poate este cazul sa ne regrupam putin, pornind de la lucrurile simple cu care ne-am nascut si cu care suntem obisnuiti: mancarea simpla, natura, muncile manuale, traditiile si obiceiurile locului, povestile …

Poate toate obiceiurile astea importate, mancarurile astea mustind a dressing-uri complicate, muzica si hainele stridente, gym-urile cu zeci si sute de aparate artificiale, filmele de la Hollywood si Harry Potter pot sa mai astepte …

Nu stiu, suna putin a retragere in natura si a poporanism naiv, dar merita sa incercam sa nu pierdem zestrea locala de obiceiuri, care se pierde incet-incet pentru ca este inlocuita de consumerism-ul ieftin si de proasta calitate.

Am inceput insa sa ma indragostesc de gratularea care mi s-a facut: carturarul zero barat. Thank you very much. Am s-o folosesc de-acum incolo. (Si dupa modelul Penes Curcanul, voi incerca sa transform porecla in renume.)

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania