Probabil am devenit (si mai) enervant prin faptul ca ma plang mereu ca nu reusesc sa ma “racordez” emotional la orasul meu natal, Hunedoara.

De cand sunt in oras, am citit toate ziarele locale din ultimele trei saptamani, am fost la spectacolele organizate in weekend-ul trecut de Primarie pentru nu stiu ce aniversare, am urmarit emisiunile TV de la posturile locale, am mers zilnic la sala de gym si la terase pentru o cafea si o apa minerala, am discutat cu unii ai locului.

Si cu toate astea, totul mi se pare foarte strain: felul in care gandeste lumea, felul in care se vorbeste, felul in care se poarta localnicii, si mai ales felul in care-si construiesc si inteleg viata. De aceea spun, sunt destul de frustrat pentru ca ma simt paradoxal strain in propriul meu oras si nu reusesc nicicum sa ma acomodez.

Chiar si asa, in acest talmes-balmes fara identitate, care a ajuns orasul meu natal, daca ai putina rabdare si casti gura suficient mult, intalnesti destui oameni de isprava, care fac lucruri foarte interesante. Necazul este ca in general ei nu se prea vad intre foarte multii cocalari si nesimtiti ai locului.

Asa ca mi-am zis ca am sa scriu eu astazi despre doi oameni de isprava, pentru ca intalnindu-i nu doar ca am petrecut clipe foarte placute, dar am inteles cum ar putea fi Ardealul daca exemplul lor ar fi urmat de zece ori, de douazeci de ori, de o sute de ori mai multi ardeleni.

(Nu am sa le folosesc numele reale pentru ca nu vreau sa fiu acuzat ca as face reclama cuiva, desi nu mi-e clar care ar fi interesul meu din moment ce peste o saptamana ma intorc in Statele Unite).    

Am intalnit Hunedoara asa cum o stiu eu la peste 2000m inaltime

Pe primul l-am intalnit in Parang, la peste 2000m inaltime. Sambata trecuta am mers cu toata familia intr-o scurta excursie. Acolo, la peste 2000m inaltime, la una din cabane, am dat din intamplare peste un fost baiat, actualmente domn in toata firea, pe care mi l-am adus imediat aminte din copilarie, de la turele de ski din Parang – pentru ca era singurul skior pe care l-am vazut coborand “ca lumea” portiunea cea mai dificila a partiei, careia ii spuneam pe-atunci „Zidul Mortii”. Este portiunea de la baza telescaunului si este extrem, extrem de abrupta. Acolo pana si schiorii experimentati coborau atent, in plug.

Dar in momentul in care l-am intalnit pe domnul R. la cabana sa, mi-am adus aminte instantaneu pana si ce caciula purta pe cap si claparii pe care-i avea (desi acum parca nu mai bag mana-n foc pentru toate detaliile din mintea mea).

Dar cum memoriile vin intotdeauna in grup, impreuna cu amintirea despre cat era el de talentat la ski, mi-a revenit si amintirea cu un bucurestean, care ajuns si el pentru prima data la “Zidul Mortii”, si-a dat drumul cu multa aroganta, cu capul inainte, desi localnicii i-au zis sa fie atent. Deh, as zice, aroganta tipic bucuresteana. Dupa doua cristiane, a ratat-o pe-a treia, si cred ca am vazut cea mai urata dar spectaculoasa cazatura, vre-odata. Noroc ca i-a cedat legatura fata de la unul din skiuri, cu suruburi cu tot, inainte sa-i cedeze piciorul … si norocul sau ca exista forta de frecare de alunecare, altfel si in ziua de astazi s-ar mai rostogoli de la cadere.

Sa revin insa la intalnirea cu vechea mea cunostinta. Ne-am asezat impreuna la masa (pentru ca il cunoaste bine pe fratele meu) si a urmat o discutie ca intre hunedoreni, exact asa cum imi aduc eu aminte din vremurile cand locuiam in aceste locuri. R. este de loc din Petrosani, s-a nascut si a trait in Vale. Acum vre-o douazeci de ani si-a construit o cabana intr-un loc unde mai sunt inca vre-o suta de cabane mici.

Mi-a spus ca a pornit de jos, de la cateva camera, la care a tot adaugat alte camere noi pe masura ce a strans cativa banuti. Acum are (parca) opt camera pe care le are ocupate cam tot timpul anului. Se pregateste sa inceapa la toamna inca o extensie a cabanei.

Cabana lui are un autentic iz local. Nu este nici imitatie a cabanelor austriece, nici a celor elvetiene. Este exact cum m-am asteptat eu sa fie o cabana traditionala din Muntii Parang. Locul meu favorit este sala restaurantului (asta nu din cauza a ceea ce as putea consuma acolo) pentru privelistea magnifica pe care o ai cu toti muntii din zona. Tavanul este putin mai jos de cat normal, ceea ce mi-a creat o interesanta senzatie de bine si relaxare. Dar cel mai cucerit am fost de mirosul de lemn ars din sala, pe care impreuna cu mirosul de brad l-am asociat intotdeauna cu muntii din Ardeal. Ei, acest miros autentic si unic, si care mie imi place extrem de mult, nu l-am simtit nici in Austria, nici in Germania, si nici in Statele Unite.

Mi-am spus: “Doamne, ce mi-ar place sa stau vre-o doua saptamani in camera asta, gura-casca, doar uitandu-ma la munti.”   

O discutie linistita intre hunedoreni    

Timp de vre-o trei ore am discutat despre o multime de lucruri: mi-a povestit despre drumetiile care se pot face plecand de la cabana sa, despre traseele de motocros unde merg el si baiatul sau, despre viata din Valea Jiului, despre mineri si Miron Cozma, despre cum se ocupa zilnic de micul lui business, despre cunostinte comune din vremea scolii, despre cum se antrenau ei cand facea ski de performanta, un pic despre Salvamontistii locului care erau printre cei mai buni din tara, si despre cate si mai cate.

Dar ce mi-a placut cel mai mult a fost atmosfera si tonul discutiei: relaxat, calm si in liniste, fara mistocareala si apropouri neplacute, fara politica, fara contrazisul permanent si “Gigi contra-ul” nesuferit, fara acel asa de des – “las’ ca-ti spun eu cum este ca tu nu intelegi mare lucru.” Asa cum imi este obiceiul, eu mai ales am intrebat si am ascultat, iar cand ne-am despartiti, am plecat cu gandul – “uite, am intalnit in sfarsit un hunedorean asa cum ii stiu eu din copilaria mea. Putin ironic, tocmai la peste 2000m inaltime”.

“Daca nu facem ceva, in curand toate apartamentele vor fi goale”

A doua persoana de care vreau sa scriu astazi este un var de-al meu din oras. Poate cineva ma va acuza de nepotism – “uite-l si pe asta isi lauda propriul var”. Sincer, putin imi pasa de ce zice unul si altul, caci eu cred ca si povestea lui este spus, exact ca a domnului R. din Parang.

Varul meu este born and raised in judetul Alba, dar a venit in Hunedoara dupa facultate. Sotia lui este un apreciat medic in oras, cu multi ani de experienta.

Acum patru ani le-a venit ideea sa porneasca o clinica medicala, pentru ca printre multele lucruri care lipsesc in oras este si tratamentul medical de calitate.

La fel ca domnul R., si ei au pornit de la putin, dar venitul pe care l-au obtinut l-au reinvestit in cresterea clinicii. Au acum saptesprezece medici, care acopera mai toate domeniile medicale, endocrinologie, cardiologie, nefrologie, neurologie, urologie, si cate si mai cate. Au patru medici specialisti de la clinica universitara din Cluj, care vin de cate doua ori pe luna pentru a consulta pacienti din oras. Varul meu mi-a spus ca vor sa mai deschida inca doua cabinete in oras, dar si sa se extinda in Petrosani si Brad.

Pentru ca nu au avut la pornire sacul de bani pe care l-au avut altii, strategia lor a fost sa recruteze medici foarte buni si pasionati, pe care sa-i “pastreze” la clinica oferindu-le castiguri bune. Mi-a zis varul meu: “Filosofia noastra a fost intotdeauna sa ne platim medicii bine, pentru ca stiu ca poti avea suficiente venituri la clinica daca obtii cate un castig mai mic dar de la multi medici, fata de daca vrei sa obtii un castig cat mai mare de la putini medici.”

Am stat de vorba si despre planurile lor de viitor. Mi-a spus ca viseaza sa construiasca intr-o zi un azil de batrani, poate in satul sau din judetul Alba, caci “mai Alex, ne apropiem si noi incet, incet de batranete”. (astfel de afirmatii imi aduc aminte de scena din finalul filmului “Gladiator”, cand prietenul sau africanul isi spune “yes, but not yet”. Asa este – ne apropiem de batranete, but not yet.)

Ideea azilului de batrani mi s-a parut fantastica, la fel ca si initiativa lor de a crea din nimic clinica medicala.

I-am zis: “Vere, nu-i asa, tii la clinica asta precum tii la copilul tau?” Mi-a zis, “Alex, trebuie sa facem ceva. Altfel de fiecare data cand moare cineva sau pleaca cineva din oras, apartamentul sau devine gol si gol ramane pe veci pururea. Asa, orice mic business creste sansele ca acel apartament sa se reocupe cu o familie noua.”

Exact acesta este spiritul care trebuie multiplicat de zece, de o suta, de o mie de ori peste tot. Nu va veni partidul sau politicianul X. sa creeze business-uri, locuri de munca si un pic de prosperitate localnicilor. Sangele, muschii si nervii societatii sunt micile afaceri locale, care dau de lucru majoritatii.

Cele doua experiente de care am scris astazi arata ca de fiecare data cand oameni inimosi isi sufleca manecile si fac treaba la care se pricep – great things are happening.    

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.