Mikey, baiatul meu cel mare, mi-a “daruit” pe neasteptate o seara de nervi si anxietate. El incepe toamna asta clasa a unsprezecea si pentru ca peste un an va trebui sa aplice pentru admitere la universitati, am decis sa-i angajam un consultant care sa-l ajute sa-si pregateasca dosarul.

Spre deosebire de Romania unde admiterea la facultate este un proces relativ simplu (alegi, inveti, mergi la admitere), in Statele Unite admiterea este un proces complicat, impredictibil, si foarte competitiv, in care importante nu sunt doar mediile in liceu si notele la examene, ci orice activitate care poate convinge comisia de admitere ca au in fata lor un tanar absolut exceptional si pe care – sub nici o situatie – nu trebuie sa-l scape. Aplicatia trebuie sa produca ceea ce se numeste “wow factor”.

Ca sa se inteleaga despre ce vorbesc, universitatea Harvard accepta in fiecare an cam 2000 de studenti din peste 40000 de aplicanti. Un scor perfect la examene ofera abia 10% sanse de reusita. Ca si cum in Romania ar fi zece pe loc, fiecare cu media zece la admitere. Competitia de aici nu are nici un echivalent cu ceea ce am stiut eu de la admiterea in tara.

Sa revenim insa la nervii si anxietatea mea din cauza baiatului meu cel mare.

In timpul intalnirii cu consultantul, dar mai ales apoi in drum spre casa, Mikey a insistat ca vrea sa isi schimbe liceul. Vreau sa precizez in acest loc ca Mikey a fost primul in clasa a noua din cei sase sute de elevi pe care i-a avut liceul sau in clasa a noua, si (desi inca nu stim rezultatele pentru clasa a zecea), suntem siguri ca va fi al doilea in “cel mai rau caz”. Problema lui deci nu este ca nu s-ar descurca la scoala, dimpotriva.

Deasemenea, vreau sa adaug ca insistenta lui cu schimbatul liceului nu a venit tocmai de nicaieri: a inceput sa ne spuna in timpul verii ca ar vrea sa schimbe scoala, i-a spus bunicii sale din Hunedoara, dar am crezut ca este un moft care-i va trece. M-a derutat vineri seara insa taria si incapatanarea cu care a insistat ca vrea la o alta scoala.

Nervii mei au fost categoric expresia faptului ca nu am stiut ce sa-i spun. Nu-i tocmai simplu sa schimbi liceul inaintea clasei a unsprezecea, in acelasi timp, nu face prea mult sens sa-l fortez sa continue la un liceu pe care-l detesta.

Ca-ntotdeauna cand nu stiu ce sa fac, am lasat noaptea sa treaca. 

Sambata dimineata, i-am spus sa-mi scrie doua pagini: o pagina despre lucrurile care nu-i plac la liceul sau actual si o pagina despre avantajele si dezavantajele pe care le-ar avea daca si-ar schimba liceul. “Dupa ce primesc cele doua pagini, le voi analiza, vom discuta impreuna fiecare idee, si sa speram ca solutia cea buna va iesi singura la suprafata.”

Cred ca s-a asteptat ca asta-mi va fi reactia, pentru ca s-a apucat imediat de scris.

Iata ce ne-a enumerat pe prima pagina ca ar fi motivele lui pentru care vrea la un alt liceu:

1) Patru din cele sase cursuri de anul trecut au fost teribil de plictisitoare. Plictisitoare de moarte. Au inclus teme de casa lungi, anoste, si asa de simple, ca pana si unul de clasa a saptea ar fi putut sa le faca. 2) Studentii interesati doar de materiile unde au rezultate foarte bune nu se pot ocupa suficient de acele materii, pentru ca trebuie sa-si consume majoritatea dupa-mesei facand teme nesfarsite si monotone la materiile care nu-i preocupa. 3) Testele implica in mare parte doar memorizare. 4) Clasele sunt prea mari (peste 30 de elevi) pentru ca sa existe intreactiune de substanta intre profesori si elevi. 5) Orele incep cu cinci minute intarziere si se termina cu cinci minute mai devreme. 6) Notele se bazeaza doar pe teste, doarece acestea sunt metoda cea mai simpla de verificare a cunostintelor, desi se stie ca ea este extrem de imprecisa. 7) Se folosete un sistem de notare in care este trivial sa obtii o nota de trecere, relativ usor sa iei 80 din 100, mai dificil sa iei pana-n 95/96, dar extrem de dificil sa iei 100. Felul neliniar in care se face diferentierea intre note implica la final diferentieri absurde intre gradele de efort cerute pentru acele note. Drept urmare, ierahizarea elevilor este departe de a reprezenta corect cunostintele si munca lor.    

Plangerile lui m-au surprins, si nu prea.

Cred ca lista mea de nemultumiri (complains) ar fi fost destul de asemanatoare. Am avut doi, trei profesori fantastici, citiva bunicei si destui mediocrii. Nici eu nu am putut sa ma ocup cat as fi vrut de materiile care-mi placeau, asta pana in clasa a douasprezecea, cand am avut curajul sa ma opresc din a-mi mai risipi vremea cu materiile plictisitoare. Si multe din extemporalele si tezele mele au presupus memorizare dupa dictare. Si si in clasa noastra au fost peste 30 de elevi, si multe ore au inceput cu intarziere mare dupa ce a sunat clopotelul.

Singura diferenta intre Mikey si mine este ca mie nu mi-a trecut niciodata prin cap sa-mi schimb liceul pentru ca satisfactia pentru ceea ce imi placea era mai mare de cat insatisfactia pentru ceea ce ma deranja.   

Interesant, intamplator am dat peste articolul Loredanei Voiculescu “Diagnosticul dur al Oanei Moraru: „E cumplit ce se întâmplă acum. Suntem în cel mai jos moment al educației din România. Avem un sistem degeaba. Noi școlarizăm, dar nu școlim” in “Republica” (https://republica.ro/diagnosticul-dur-al-oanei-moraru-ze-cumplit-ce-se-intampla-acum-suntem-in-cel-mai-jos-moment-al-educatiei?fbclid=IwAR32BymOleAk3dUSqbJw-qUEypA7UmxK6Y-FHoEP8YDn7MZlHTq1oy5mRJo). Articolul spune cam acelasi lucru: “La copilul meu la liceu, în aceeași zi, în cele 6-7 ore pe care le face, are prima oră un profesor minunat, a doua oră un profesor la limita suportabilității umane – țipă, pedepsește, amenință. A treia oră are un profesor care nu vine la școală, a patra oră un profesor care vorbește despre viața lui privată toată ora, a cincea oră unul care întârzie câte 20 de minute frecvent și dictează lecția din manual, a șasea oră mai vine unul minunat, să zicem.”
Cauza sugerata in acelasi articol pentru necaz ar fi ca “Nu avem mecanisme de feedback și control. Nu-i trage nimeni de mânecă. Directorul ridică din umeri când părinții vin și spun că trebuie s-o scoatem pe doamna de la clasă: O numește inspectoratul pe doamna, eu nu am putere. Inspectoratul spune că este numită pe funcție, e titulară acolo, nu are cine să o scoată de acolo.”

Poate o fi asa, dar nu cred.

Realitatea este urmatoarea: acel feedback si control de care spune articolul din “Republica” (corect ar fi “adaptare”, nu “control”) exista in scolile americane, mai ales in cele particulare, si el totusi nu produce adaptarea, corectia de care sunt asa de convinsi cei de la “Republica”. Observ aceleasi efecte cu si fara feedback si adaptare, deci nu ele sunt solutia.

Totusi, mi se pare curioasa situatia ca observam aceleasi doleante (complains) ale elevilor indiferent de timpuri si de pozitie geografica. Nu m-ar mira ca strabunicul meu din satul Racastie de langa Hunedoara sa fi avut aceleasi critici ale scolii sale precum baiatul meu de la New York.

Si atunci?

In primul rand cred ca lumea ar trebui sa renunte la himera ca educatia poate fi “reparata” peste noapte, dintr-o schimbare magica precum se sugereaza in Republica. Nu exista nod Gordian pe care sa-l poti taia dintr-o lovitura. Exista in schimb o mlastina in care mai degraba te afunzi de cat s-o traversezi.

Totusi, de ce exista profesori buni si profesori slabi? De ce nu sunt toti exceptionali? Din acelasi motiv pentru care exista medici buni si medici slabi, sau cum mi-a explicat odata un oncolog: “there are good garbage collectors and there are bad.” Lumea urmeaza cariera de educator din cauza de multe, multe motive: unii din pasiune, altii pentru vacantele lungi, unii pentru ca nu trebuie sa lucrezi in soare si ploaie, poate pentru ca altceva nu au gasit. Uneori lumea se schimba pe parcurs: pornesti cu elan la drum, dar te plictisesti si te demoralizezi pe parcurs.

Punand totul cap la cap, parca sunt mai multe sansele ca la clasa sa-ti vina un profesor mai spre mediocru, de cat unul bun, ceea ce explica pe undeva si raportul de patru cursuri slabe si doua bune de care a pomenit Mikey.

Marturisesc ca m-au fascinat intotdeauna profesorii de calitate. M-a interesat sa aflu ce i-a facut sa tick (adica sa functioneze). Interesant, am aflat ca pentru patru din ei a fost acelasi lucru: sa-si faca job-ul foarte bine. Acelasi lucru chiar daca unul este profesor universitar, doi sunt de liceu si unul de scoala primara, doi din America si doi din tara. Deci, atitudinea personala face o diferenta. Feedback-ul si control-ul de la parinti, mai putin.

Si cum inca nu avem metodele sa citim creierul cuiva ca sa-i intelegem intentiile pentru care doreste sa devina educator (ca apoi sa-i pastram doar pe aceeia care vor sa-si faca job-ul bine), trebuie – din pacate – sa ne resemnam cu ideea ca la clasa merg din fericire profesori inspirati si din nefericire merg si mai multi profesori netalentati.     

The thousand dollar question este insa alta: se poate face ceva pentru a elimina doleantele lumii despre licee?

Nu cred ca exista undeva pe lumea asta un loc unde toti educatorii sunt exceptionali. De aceea, sunt doua posibilitati – sa creezi un mecanism de feedback si adaptare (dar nu controlat de parinti, cum se sugereaza in “Republica”), ci de experti care inteleg care sunt criteriile ce definesc un invatamant de calitate. Pare simplu, doar ca este foarte greu de precizat acele criterii.

A doua posibilitate mi se pare mai simpla si mai practica: chiar daca exista si profesori slabi, le minimizezi impactul asupra elevilor maximizand influenta profesorilor foarte buni. Intotdeauna, elevii inteleg imediat care sunt profesorii buni, pentru ca ei sunt cei care ii invata ceva pe fiecare. Daca nu-i ingropi pe acestia sub masa mediocritatii, atunci ce ofera ei este in general suficient pentru o face o schimbare importanta in fiecare elev.

Si in cazul meu, simt, ca nu prea mai tin minte mare lucru din majoritatea claselor mele din liceu. Dar n-am vazut niciodata asta ca pe o problema. Ceea ce am invatat de la cei doi, trei profesori favoriti a fost mai mult de cat suficient pentru toata viata. Asta i-am spus si baiatului meu: “Nu-ti fa probleme, it will be enough cat inveti la cele doua materii ce iti sunt predate foarte bine.”       

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania