Cand m-am intalnit asta vara cu fosta mea profesoara de franceza din liceu, i-am spus mai in gluma, mai in serios ca mi-ar place sa-mi cant cursurile. Mi-ar placea sa am voce de tenor si sa-mi interpretez prelegerile precum as canta o arie de opera. Nu am insa voce, din pacate. Daca nu le pot canta, am continuat sa-i spun, o alta posibilitate la care ma gandesc este sa prezint un fel de stand-up comedy, unde prin scurte sketch-uri comice imi spun ce am de spus studentilor. Ma refer la materialul tehnic. Aceasta posibilitate, chiar daca nu este true art, am incercat-o uneori la curs pentru secvente scurte de doua, trei minute in zilele cand ma trezesc in a joyous mood.
Ce aiureala bolnava mai este si asta – sa-ti canti un curs precum o arie de opera? Sau sa-ti prezinti cursul ca un sketch comic? Continutul unui curs este serios si respectabil, si nu poate fi in nici un caz degradat si injosit prin comedie sau umor. Daca eu nu ma iau in serios in timpul unui curs, de ce m-ar lua studentii mei?
Oare sa fie chiar asa?
M-a fascinate intotdeauna, sau m-a obsedat cum ar zice amicul meu Sorin I., legatura intre stiinte, arte si umanioare.
Traim insa vremuri in care domeniile sunt extrem de compartimentalizate, in stiinte, in arte si in domenii umaniste. Separarea incepe in tara inca din liceu: daca copilul este interesat de stiinte, el va merge la un liceu specializat in matematica, informatica, fizica si unde restul au o prioritate mai mica. Daca copilul este interesat de arte sau umaniste, el merge la un liceu de arte, de muzica sau unul cu profil de filologie. Nu este prin urmare de mirare ca cei specializati in stiinte si inginerie sunt in general afoni in arte si umanioare, iar umanistii sunt cam habarnisti in stiintele naturii si inginerie.
Societatea moderna recompenseaza expertiza inalta intr-un domeniu precis si clar, desi realitatea este un continuum si nicidecum un set de arii marginite si separate. Societatea moderna nu vrea generalisti, nu are nevoie de ceea ce numim Renaissance men, adica oameni orchestra, cu cunostiinte solide intr-o multime de domenii, desi poate nu sunt campionii in nici unul din ele.
“Problema” mea ca om este ca de mic am fost fascinat de Renaissance men celebrii, care au devenit modele mele: da Vinci, Goethe, Thomas Jefferson. Chiar daca mi-am dat seama ca efortul meu de a ajunge a Renaissance man la randul meu – chiar daca unul mic, mic de tot – imi afecteaza intr-o oarecare masura cariera profesionala, nu am renuntat niciodata la dorinta mea, pentru ca asta am vrut sa fiu in viata.
Cred ca asta explica intr-o oarecare masura incercarea mea de a lega stiintele de arte, sau himera absurda de a-mi canta materia cu voce de tenor (pe care n-o am) la cursul de calculatoare.
Obsesiile sunt bune
Asa cum i-am scris recent amicului meu Sorin I., eu cred ca obsesiile sunt bune. Cand o idee absurda ti se lipeste de creier, ai oportunitatea sa iti tii “antena de radar” ridicata pentru momentul cand din intamplare dai in viata peste o idee care s-ar putea sa-ti resolve obsesia. Procesul se numeste in engleza serendipity. Exista si in romaneste cuvantul – serendipitate – doar ca nu l-am intalnit vre-odata in vorbire sau in scris, dovada ca acest proces trece neobservat in cotidianul din tara.
In cazul meu, serendipity legata de obsesia mea cu contopirea stiintei calculatoarelor cu artele si umanioarele se produce din cand in cand, mai ales cand citesc o carte, un articol, vad un reportaj, care-mi da cate o idee cum sa folossc stiinta si ingineria calculatoarelor (Computer Science and Engineering) in situatii care folosesc artele sau domeniile umaniste pentru a-si savarsi misiunea.
Am sa ma refer in continuare la o astfel de situatie de serendipity care mi-a ocupat mai tot timpul in ultimul jumatate de an.
Teatrul pentru terapia in autism
Am citit mai din intamplare, mai din planificare cartea psihologului Dr. Lee Chasen “Engaging mirror neurons to inspire connections and social emotional development in children and teens on the autism spectrum. Theory into practice through Drama Therapy” publicata in 2014. Trebuie sa spun ca parte din ritualul meu de pretins Renaissance men este sa citesc carti ce mi se par intersante, indiferent de domeniul lor. Asa ca nimic nu m-a impiedicat pe mine, un calculatorist, sa citesc o carte de psihologie clinica.
Cartea lui dr. Chasen mi s-a parut extrem de fascinanta. Dansul are o experienta de peste douazeci de ani in folosirea teatrului in terapia copiilor autisti, respectiv a celor care au sindromul Asperger, o forma mai blanda de autism. Acest gen de terapie se numeste drama therapy si incearca sa ajute copiii autisti sa-si creeze si sa-si imbunatateasca capabilitatile lor de a interactiona socially cu alti copii in timp ce se joaca sau invata impreuna, respectiv de a procesa corect emotiile ce apar in timpul interactiunilor.
Autismul este una din problemele majore ale zilelor noastre: Un raport al Centers for Disease Control and Protection (CDC) spune ca populatia cu autism a crescut cu 15%, in conditiile in care 84% din adultii cu autism nu reusesc sa-si gaseasca un loc de munca. Chiar daca unele persoane cu autism au un talent exceptional pentru matematica sau programare, ele nu sunt deobicei angajate din cauza capacitatii lor scazute de a lucra intr-o echipa si respectiv de a comunica si interactiona eficient cu colegii lor.
Pe scurt, ideea terapiei prin teatru (descrisa in cartea lui dr. Lee Chasen) este urmatoarea: copiii lucreaza impreuna, intr-o echipa pentru a crea scenariul unei piese scurte de teatru despre o experienta proprie, piesa pe care apoi o regizeaza, o pun in scena, si o interpreteaza.
Se pare ca de la Aristotel incoace, oamenii au inteles rolul pozitiv al teatrului in terapie, si anume de a produce catarzis la experiente si emotii puternice: urmarind o poveste pe scena care-ti aduce aminte de o experienta dureroasa si asemanatoare, ti se activeaza automat structurile din creier care tin minte acea memorie, tensiunea si emotia negativa este procesata si eliminata urmarind povestea de pe scena, si astfel rezulta catarzisul, respectiv starea in care facem pace cu experienta noastra dureroasa din trecut. De aceea uneori plangem la filme.
Cand copii autisti concep, repeta si joaca piesa de teatru se presupune ca se formeaza conexiuni neuronale noi, care-i ajuta sa-si proceseze mai bine emotiile, respectiv ii stimuleaza sa interactioneze mai mult cu colegii lor. Exact cele doua deficiente care-i fac ineficienti pentru lucrul in echipa.
Deci, daca nu imi cant cursul, il voi prezenta precum o piesa de teatru?
Nu chiar. Nu cursul, dar poate proiectul de curs.
Unul din proiectele noastre la un curs de anul intai este acela in care o echipa de patru studenti trebuie sa construiasca o furnica inteligenta, care stie sa iasa din orice labirint. Este treaba ei cum o face, doar sa o faca cat mai repede si cu stress si energie cat mai mica. Furnica noastra este deci una speciala, pentru ca are emotii, precum personajele unei piese de teatru.
Precum sugereaza dr. Lee Chasen, ma gandesc sa organizez proiectul similar cu conceperea, regizarea, punerea in scena, repetarea, si interpretarea unei piese de teatru. Scenariul “piesei” este scenariul dupa care furnica incearca sa iasa din labirint. Fiecare mic succes o va incanta, si fiecare mic esec o va deprima. Va exista prin urmare o anume dinamica a emotiei, la fel ca cea a unui personaj de piesa. Crearea si repetarea rolurilor este extrem de asemanatoare cu pasul in care studentii, separat, creaza algoritmii software pentru actiunile de baza ale furnicii. In fine, interpretarea intregii piese este momentul in care toti algoritmii care formeaza furnica sunt pusi cap la cap ca sa formeze solutia finala.
Logica, coerenta si dinamica emotionala a unei piese de teatru, cred eu, isi au corespondentul in felul in care o echipa de calculatoristi creaza furnica noastra, care trebuie sa iasa din labirint.
Asa, si ce-i cu asta?
Problema compartimentalizarii in stiinte, arte, umanioare este ca ea creaza o separare care pana la urma nu exista in creierul nostru. Ori pe dansul in ansamblul sau il folosim in procesul de invatare, de luare a deciziilor, de rationament. Astfel, emotiile (un aspect central in arte sau poezie) sunt eliminate atunci cand invatam proceduri din stiinte sau inginerie, desi este stiut ca emotiile sunt esentiale in invatare sau luarea deciziilor. Rezultatul este ca invatam, dar nu atat de eficient si de bine pe cat am putea sa o facem. Sau cum zice vorba populara: “joc cu tine tenis, dar cu mana stanga, desi sunt dreptaci”.
Iluminismul a incercat sa construiasca o societate bazata pe ratiune si logica fara emotie. Cred ca incet, incet va trebui sa reincorporam artele si umanismul in unele aspecte ale felului in care predam si comunicam stiintele. Inca nu stim exact cum, dar trebuie sa incepem sa ne „jucam” cu diferite idei pana o gasim pe cea buna.
Ne oprim aici si vom continua in curand cu o alta pastila de educatie, stiinta si high tech.
Alex Doboli, Ph.D. este profesor universitar in Departamentul de Electrical and Computer Engineering, Stony Brook University, The State University of New York in SUA. Este autorul unei carti si a peste 170 de articole stiintifice. A indrumat 16 teze de doctorat in ingineria calculatoarelor. Fostii sai doctoranzi lucreaza in companii cunoscute din high tech intre care IBM, Google, Facebook, Linkedin, Zebra Technology, ARM si Cadence.