Mi s-a agatat un gand de singurul meu neuron din creier. Asta de cand l-am intalnit in Parang pe Razvan, schiorul care cobora Zidul Mortii cum cobor eu treptele acasa. Si anume: Situatia este urmatoarea cu cei cinci care-am fost impreuna in 1984 din partea judetului Hunedoara la Olimpiada nationala de matematica la Piatra Neamt: A este in judetul Bistrita, B este in Timisoara, la Universitatea de Vest, C a plecat dintre noi, Dumnezeu sa-l odihneasca, D este tot in Timisoara ca B, doar ca el nu a reusit niciodata sa-si sustina doctoratul precum B, eu – aici, in Statele Unite.

Deci, sa analizam datele curente: pentru judetul Hunedoara, de unde am pornit cu totii la drum, pierderea este 100%. Totala. Niciunul nu mai suntem in judet. Pentru grupul din Romania care folosesc matematica in profesia lor, pierderea este de 80%. In afara de B, niciunul din noi nu face ceva in tara legat de mate. Pentru populatia tarii, pierderea este de 40%. Doar trei au mai ramas. Daca il adaug si pe E, pe care-l stiu personal si care a castigat in acel an din partea Hunedorii la clasa a opta faza nationala de la Deva, atunci statistica devine si mai rea. El este la fel ca mine in America.

Povestea noastra mi se pare o metafora foarte buna pentru ce s-a intamplat.

Dar nu am sa continui din acest punct, cum face toata lumea, dand vina pe guvernele post 89 sau pe greaua mostenire, ci am s-o cotesc in directia unui paradox neasteptat, unul din paradoxurile emigrantului.

Paradoxul pe post de lipici

Paradoxul meu este urmatorul: gandul acesta imi sta pe creier, deci ceva il tine lipit acolo. Pe de-alta parte daca ma intreb separat daca as fi vrut sa raman in Hunedoara sau in Romania, raspunsul este imediat – categoric – nu. Timisoara imediat dupa facultate si apoi SUA din 97 incoace au fost si continua sa fie pentru noi oportunitati uimitoare de personal growth si de experiente la care nu ne-am fi gandit niciodata.

Ce tine totusi gandul asta lipit (inafara de OCD)?

Cred ca lipiciul este urmatorul sentiment: pentru oricine continuitatea este o stare, un sentiment important in viata. O vad in cazul meu, cand mai uit la Mikey si Sandy: imi vad unele din idei si obiceiuri preluate de ei, poleite in mai bine, si duse mai departe intr-o alta directie. Asta este continuitatea. Noi, astia care am plecat “de tot”, am “taiat” continuitatea intre noi si cei dinaintea noastra – iar cand am vrut sa reinodam continuitatea, fie n-am putut, fie n-am fost lasati de cei ramasi acasa.

Nu stiu de ce, dar asta cred ca este lipiciul care tine in mintea mea agatat gandul cu cei cinci din judet. Asa ca ma intereseaza sa scriu acum despre lipici, adica despre continuitatea mea taiata, si nu depre faptul ca judetul ne-a pierdut pe toti.

Interesant, doar A, fostul meu coleg de echipa, a reusit sa-si dea seama si sa articuleze limpede senzatia continuitatii taiate. Nu l-au articulat nici mama, nici fratele meu, nici soacra mea, nici fostii mei colegi, nici nimeni altcineva in douazeci si doi de ani de cand am plecat din tara. Nici macar vorba din popor.

Senzatia nu este de – dezradacinare, cum zice vorba populara, si nu este nici – a avea radacinile in vechiul loc, cum zice o alta vorba populara. Ambele presupun ca “seva” mi-ar veni din vechiul loc, ca nu ar fi existenta mea fara vechiul loc. Ori nu asta este ce simt. “Seva” in mod cert mi-o trag din noua patrie si nu as parasi-o pentru nimic in lume. O analogie mai potrivita este, zic eu, cea a ramurii taiate de vita de vie, dar apoi plantata altundeva, cu pamant fertil si destul soare, care-si creste o radacina noua, si care poate va da nastere unei vii intregi. Asta, daca are noroc. Deosebirea asta a prins-o A, dar nu restul.  A a ascultat atent (adica a citit) ce scriu eu, iar de-acolo incolo a fost pure inference. Nu intamplator el s-a calificat an de an la nationala de mate.   

Trei incercari de a resuda continuitatea taiata

Am incercat mereu sa mentin cumva acea continuitate alive. Simt ca pana acum nu am reusit.

Cu douazeci de ani in urma, m-am oferit sa dau o mana de ajutor la ceva in tara, la orice: “Haideti sa facem ceva frumos si util impreuna, si eu va ajut cu tot ce pot. Uite va trimit carti, reviste, articole.” Lumea s-a mirat: “Sa ne ajuti la ce? Habar n-avem la ce ne-ai putea tu ajuta. Habar n-avem noi ce vrem sa facem, pentru ca lucrurile sunt asa de fluide, asa de schimbatoare”. Cam asa a sunat raspunsul pe care l-am primit intr-un email prin 2000 de la fostul meu sef de catedra din Timisoara. Am fost bineinteles dezamagit, dar apoi mi-am dat seama ca are dreptate: intr-adevar nu am cum sa-i ajut cu activitatile lor curente, din moment ce ei erau nedecisi ce vor sa faca. Solutia cea mai buna a fost – ei cu ale lor si eu cu ale mele.

Apoi, am incercat altceva, daca ei nu stiu cum as putea sa-i ajut, atunci le voi sugera eu. Asa ca m-am oferit prin 2006 sa ajut cu initierea si coordonarea unor proiecte de cercetare academica, care am crezut ca vor fi de mare viitor si ar putea fi studiate si in tara. Uneori ma intreb daca exista vre-o legatura (chiar daca doar in subconstient) intre insistenta mea de a porni un proiect legat de traficul inteligent in Timisoara, proiect pe care l-am sugerat pe-atunci repetat rectorului Robu, si faptul ca fluidizarea traficului in oras a devenit o mare prioritate pentru el ca primar (si care zic timisorenii a rezolvat-o bine).

Lucrurile s-au urnit de data asta un pic mai bine, pentru ca a fost clar ce vrem sa facem si lumea a inteles cum poate asta sa-i ajuta cu obiectivele lor personale, mai ales la promovare. Am obtinut ceva rezultate promitatoare, doar cand sa trecem intr-o “viteza” mai mare, asa cum as fi vrut, mi-am dat seama ca disparuse toata motivatia lor. Noul obiectiv pe care l-am propus nu mai era interesant, pentru ca obiectivul anterior, chiar daca mititel si simplut, oferise deja cam tot ceea ce dorea lumea sa atinga.

Asa ca a fasait si incercarea asta, desi am invatat un lucru important: resudarea continuitatii taiate nu inseamna doar gasirea unor criterii bune de motivatore, dar mai ales identificarea unor obiective comune. Am mai inteles un lucru important: obiectivele mele pentru viata mea in SUA sunt doar partial la fel cu cele ale unuia din tara. Si cum putin probabil ca unul din tara sa inteleaga bine ce ma face pe mine fericit in SUA, mi-am spus ca vom putea gasi obiective comune, doar daca voi incerca eu sa ma lipesc la proiectele celor din tara.   

Asa ca, here I am, incercand a treia strategie ca sa-mi resudez continuitatea taiata: adica sa ma implic in proiecte civice pornite de oameni din Ardeal, incercand sa-i ajut sa reuseasca in visurile lor. Cu putinul pe care-l pot da: putin scris (pe gratis), cateva sfaturi si knowhow, conexiuni si oportunitati, o vorba buna, alte maruntisuri.

This is my last possibility

Asa deci, lipiciul care imi tine gandul cu noi, cei cinci in 1984, agatat de neuronal meu este, asa cum zice stiinta, un sentiment, o emotie. Si tot stiinta spune ca emotiile pot fi legate de trei aspecte, lucruri, activitati, si obiective. Unii emigranti reusesc sa-si resudeze continuitatea lor taiata in modul cel mai simplu, adica prin obiecte specifice: mancare traditionala, costume populare, tablouri, carti, ziare. Altii incearca s-o faca prin activitati, vizite de Sarbatori, construit de case, oferit de burse. Eu am incercat ambele variante si nici una nu a functionat pentru mine pe termen lung. Asa ca o incerc acum si pe a treia, cea a obiectivelor comune. This is my last possibility, pentru ca in orice creier, inclusiv al meu, emotiile sunt produse doar in trei feluri.

Spre deosebire de alte popoare, noi nu stim sa gestionam experienta emigratiei. Emigratia este perceputa ca o mare tragedie, desi mi-este greu de imaginat ce s-ar fi intamplat in tara, daca nu s-ar fi pompat anual miliardele trimise de cei din afara, sau unde s-ar fi gasit locurile de munca pentru toti. Nu stiu zau, care din cele doua situatii este mai buna.

Eu insa continui sa incerc sa-mi resudez continuitatea mea taiata, pe cat pot si ma duce mintea, printre altele scriind la “Stirile Transilvaniei”. Scrisul ma ajuta mult pentru ca imi clarifica idei si sentimente, lucru care altfel mi-ar fi greu sa-l fac.  

La o varianta mult scurtata a gandului meu de astazi si pe care am postat-o pe FB, A mi-a scris: “Oamenii care au plecat din tara nu se vor mai întoarce fizic înapoi. Dar ceva ii tine totuși laolaltă și aproape de casa. Ca și când nu ar fi plecat deloc de aici. Sper ca nu sunt patetic.” Exact. Si nu, nu esti patetic.    

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.