Am cunoscut odata pe cineva care-si spunea “Macho”, atunci cand se prezenta altora, pentru ca asta era porecla lui de care era foarte mandru. Asta se intampla demult, candva inainte de Revolutie. Cand am primit primele noastre adrese de email la facultate, dupa Revolutie, el si-a ales-o pe cea cu macho@…, asa de mult ii placea porecla sa. Toti i-am spus asa, inclusiv eu, pentru ca ni s-a parut o porecla unica si chique. Ce n-as fi dat sa am si eu o porecla ca asta.

Asta, pana am mers prima data in Suedia si am inteles ca cuvantul “Macho” are in engleza o conotatie extrem de negativa. Profund misogina. Astfel, conform dictionary.com, macho inseamna “having or characterized by qualities considered manly, especially when manifested in an assertive, self-conscious, or dominating way”, “having a strong or exaggerated sense of power or the right to dominate”, “assertive or aggressive manliness”, sau “an assertively virile, dominating, or domineering male”. Nu tocmai felul in care vrei sa fii perceput atunci cand te prezinti unui necunoscut.

Bineinteles, confuzia noastra a provenit de la faptul ca nici unul din noi nu stia corect ce inseamna “Macho”, si cum il inteleg altii din afara Romaniei. Posesorul poreclei ar fi vrut sa se prezinte ca fiind “a nice guy”, lucru cu care eram cu totii de acord, doar ca Macho are intelesul exact opus.

Asta este exact si senzatia pe care o am cand oamenii se prezinta ca fiind “nationalisti”, cand de fapt ei vor sa spuna ca sunt “patrioti”. Vor sa spuna ca-si iubesc tara si poporul, doar ca iasa pe dos.

Patriotism versus nationalism

A fi patriot inseamna sa-ti iubesti locurile si comunitatea din randul careia provii. A fi nationalist inseamna sa ti se para normal sa-i defavorizezi pe cei care nu sunt din aceeasi natie cu tine in virtutea ideei ca sunt diferiti. Aceasta idee dusa la extrem a produs in istorie genocide, violenta, ura, expulzari, agresivitate, si nu in ultimul rand fascismul si nazismul.

Toate astea nu le zic eu, carturarul Zero-Barat, ci Jill Lepore, profesor la universitatea Harvard, si autoarea cartii “This America. The case for the nation”, o carte subtirica, de vre-o suta cincizeci de pagini, publicata in 2019 si ajunsa best seller al ziarului New York Times.

Autoarea isi incepe cartea cu o definitie neasteptata: “o natiune este formata din oameni uniti de istorie, (…) precum caramizile de mortar” (pagina 14). Si continua: “orice natiune se bazeaza pe o anume descriere a trecutului, fie ca aceasta descriere a fost produsa de experti in istorie sau de demagogi” (pagina19). Nu rareori, istoria “nationala” incearca sa prezinte destinul mitic al unui popor bazandu-se din abundenta pe profetii, prejudicii, si chiar ura fata de cei care nu apartin natiunii. Unele natiuni se definesc prin ceea ce ii face unici, diferiti de restul lumii, chiar daca aspectele de unicitate au fost inventate. Nationalismul uita in general ca idealurile acceptate in zilele noastre considera ca toti oamenii se nasc egali si cu aceleasi drepturi garantate prin legea statului lor.

Nationalismul isi are originea “oficiala” odata cu Revolutia Franceza din 1789. Atunci s-a articulat ca suveranitatea unei natiuni rezulta din insasi fiinta ei, astfel ca nimeni nu poate avea autoritatea asupra unei alte natiuni. Cea mai simpla definitie a natiunii considera (doar) originea comuna a membrilor ei, desi in epoca analizelor ADN si a istoriei ideologizate, stabilirea corecta a originii comune devine problematica.

Apartenenta la o natiune sau alta a ramas vaga pana spre primul razboi mondial. Autoarea spune ca destui europeni ajunsi la centrul de emigrare de pe Ellis Island au aflat ca apartin unei natiuni abia atunci cand li s-a cerut sa-si indice nationalitatea pe formele americane de imigrare. Iar dupa unificarea Italiei, Massimo d’Azeglio a spus ca “am creat Italia, acum trebuie sa cream italieni”, sau “maghiarii au aflat abia dupa un mileniu ca natiunea lor a aparut in anul 896” (pagina 37).   

Experienta americana

Interesant, Declaratia de Independenta a Statelor Unite din 1776 nu mentioneaza notiunea de natiune, ci se refera la drepturile universale din care decurge legitimitatea statului american: dreptul la viata, libertate si de a putea sa-ti urmezi destinul catre fericire (pursue of happiness). La randul lor, autorii Constitutiei, Alexander Hamilton, James Maddison si John Jay, au definit Statele Unite ca fiind o federatie, nu o natiune. Astfel, spune Jill Lepore la pagina 30, primii cetateni ai Statelor Unite s-au definit ca “Virginians and Pennsylvanians and Marylanders and Georgians. Where they Americans? Not so much.”

Spre deosebire de natiunile europene unde statul s-a organizat in jurul natiunilor, in Statele Unite, procesul a fost invers, natiunea s-a creat in jurul statului (pagina 32). Prima incercare de a crea o identitate americana a fost adoptarea unei ortografii noi, diferite de cea britanica. Astfel “favour” in ortografia britanica a devenit “favor” in cea americana.

Sentimentul de apartenenta nationala s-a dezvoltat rapid odata cu razboiul din 1812, cand britanicii au ocupat Washington-ul si au ars Casa Alba.

Scriitorul Thomas Paine a descris Statele Unite ca fiind “azilul omenirii”, locul unde asupritii Pamantului pot gasi refugiu. In acelasi sens, doi dintre founding fathers, George Washington si Thomas Jefferson, si-au dorit ca SUA sa devina “sanctuarul unde asupritii Europei pot sa-si caute fericirea” (pagina 38). Desigur, faptul ca americanii au emigrat din toate colturile lumii a facut imposibila definirea natiunii pornind de la o origine comuna, in schimb ea s-a bazat pe acceptarea unor idealuri civice de baza.

Inca de la inceput, procesul de formare a natiunii americane a avut de rezolvat doua problem majore: raportul intre puterea centrului (federala) si puterea locala (statele), si respectiv relatia majoritatii albe si protestante cu minoritatile de diferite rase si religii, precum si cu populatiile native, care s-au definit la randul lor ca fiind natiuni (cu propriile lor Constitutii si care in prima instanta au refuzat recunoasterea autoritatii guvernului federal). Categoric, aici a aparut o dilema noua pentru ca dreptul de autodeterminare al unei natiuni nu poate nega dreptul altei natiuni la autodeterminare (populatiile native), care traiau cu totii in acelasi spatiu fizic, respectiv statul american.

A urmat un proces lung, anevoios, si deseori dureros si nedrept prin care s-a format identitatea americana. Abia al patrusprezecelea amendament la Constitutie (din anul 1868) a asigurat ca toate persoanele nascute sau naturalizate sunt cetateni americani. Birthright citizenship, adica dobandirea automata a cetateniei daca te nasti pe teritoriul SUA, a corectat discriminarea profunda fata de populatia de culoare si care fusese in majoritate sclavi pana la Razboiul civil din 1861-1865. Discriminari fata de alte populatii au inclus aparitia in jurul anului 1840 a Partidului Americanilor Nativi (Native American Party) care s-a opus acceptarii imigrantilor catolici din Irlanda si Germania. In 1848, senatorul John Calhoun din Carolina de Sud se opune acordarii cetateniei americane populatiei de origine mexicana. Chiar daca populatia chineza a reprezentat 90% din forta de munca ce a construit Pacific Central Railroad, imigrantii chinezi nu au putut fi naturalizati, motivul fiind conform congressman-ului republican de California, William Higby, ca “chinezii sunt o rasa pagana. Nu poti face cetateni din ei” (pagina 60). In fine, Legea imigrarii din 1924 a interzis imigrarea din orice tara asiatica si a introdus restrictii draconice pentru europenii “less eugenically desirable” (pagina 88), respectiv cei din Europa de est si de sud, inclusiv unguri si romani.           

Nationalismul prezentului

In 1989, profesorul Francis Fukuyama de la universitatea Stanford a sugerat in eseul sau devenit clasic, “The end of history?”, ca fascismul si comunismul au murit, iar nationalismul european si-a pierdut coltii (“European nationalism has been defanged”). Lucrurile s-au desfasurat insa altfel de cum a sugerat el, pentru ca prezentul este mult mai nuantat: pe de-o parte, exista laturi ale vietii noastre dominate de globalism, precum comertul, show-business-ul, comunicatiile, transportul, dar si literatura si mass-media, pe de-alta parte, spune Jill Lepore la pagina 17, au existat (de la eseul lui Fukuyama incoace) genocide in Bosnia si Rwanda, precum si aparitia unui lot proaspat de nationalisti, precum Putin, Erdogan, Orban, Le Pen, Kaczynski, si nu in ultimul rand, presedintele Trump, care s-a autodescris ca – “I’m a nationalist, okay?” (pagina17). Totusi spune Jill Lepore la pagina 23, “a-i uri pe globalisti, ca si cum ti-ar fii dusmani, este o forma de nationalism ce nu are nimic de-a face cu patriotismul”.  

Dilema pe care Jill Lepore incearca sa o explice in cartea sa este intre rolul (considerat de unii) perimat al nationalismului, si interesul crescut al unui segment important al societatii pentru nationalism.  Discutia este complexa si concluzia neclara. Totusi nu trebuie uitata in aceasta discutie discriminarea feroce a multor minoritati in numele nationalismului si a asa-zisului drept al majoritatii de a se preocupa doar de interesurile ei, chiar daca asta a insemnat nedreptatirea profunda a minoritatilor.              

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.