Sânge. O dâră de sânge ce pornește din ușă și șerpuiește prin hol mă conduce spre bucătărie. Respirația-mi devine sacadată și tot aerul din încăpere devine insuficient. Respir cu greu și, nu știu de ce, încep să plâng. Drumul până în bucătărie pare al naibii de lung și imagini, care de care mai macabre, îmi invadează mintea. Urlu după mama. Undeva, în colțul bucătăriei, văd un trup aparent inert. Seamănă cu ea, chiar dacă fața îi este spartă. „Să nu te sperii, sunt bine! M-am lovit”.
Aveam vreo 8 ani când, la noi în casa, am văzut această imagine. Am crezut-o când mi-a zis ca s-a lovit și eram convins de faptul că, seara când a venit acasă, tatăl meu îi cerea scuze acoperind-o cu săruturi doar pentru că o iubea nespus de mult. Zâmbetul ei trist, completat de faptul că frații mei mai mari nu vorbeau cu el, îmi era de neînțeles. M-am dus la el și i-am zâmbit. El mormăia ceva legat de iertare și de faptul că a fost nervos….
Am început să înțeleg că mama nu se lovea, atunci când el nu a mai ținut cont de faptul că eram prin preajma. Violențele lui verbale, emoționale și rareori fizice au devenit oarecum parte din viața mea cotidiană; nu se întâmplau zi de zi, ci mintea se juca cu fricile mele și mi le aducea în prim plan astfel încât să știu că ele sunt acolo.
Raritatea violențelor fizice era suplinită de duritatea lor: am văzut cum ușa de la dulapul de sus al bucătăriei poate deveni o armă atunci când este împinsă cu forța în fața unui om, am văzut cum e sa fii lovit cu mașina de tocat, cu un scaun și cum durerea resimțită la impactul cu un corp contondent poate genera leșinul. Am reacționat de fiecare dată când eram prin preajmă și am ajuns chiar să îl împing în încercarea de a-l determina să se oprească. Nu mi-am iertat niciodată gestul însă nici pe el nu cred că am reușit să îl iert pe deplin pentru ca a scos ce e mai rău din mine.
De câteva ori, după ce era învinețită, mama îi lua pe frații mei cei mari și pleca de acasă. Prima dată a fost trimisa înapoi de propria familie. „E tânăr și are sângele iute. Odată cu trecerea anilor o sa fie bine! Tu trebuie sa stai lângă copiii și bărbatul tău” au fost vorbele care au făcut-o pe mama sa nu mai ceara vreodată ajutorul familiei. „Trebuie sa stai lângă copiii tai ca dacă pleci te aducem din post în post! Ce, când te-ai măritat ne-ai cerut noua voie?” a fost reacția autorităților (Miliției) care a făcut-o pe mama sa nu mai ceara nici ajutorul lor. Odată, după un astfel de episod în care mama plecase de-acasă, el a găsit-o pe mama în piața și a adus-o acasă de par. Nimeni nu a intervenit pentru el striga ca „e curva” și ca „a plecat de-acasă și si-a lăsat copiii singuri”. In mintea lor sunt sigur ca mulți i-au dat dreptate și au considerat ca violenta era nu numai justificata ci chiar meritata.
A trecut timpul și violenta fizica s-a transformat într-una emoționala. De multe o auzeam pe mama zicând ca prefera sa primească o palma decât sa sufere umilințele la care era supusa. Se ruga lui Dumnezeu ca „sa i-a pe unul dintre ei, lansându-l-l pe celelalte liber” ceea ce acum 7 ani s-a s întâmplat. Curios este ca acum ii duce lipsa enorm si ca nu povestește decât despre calitățile lui, care erau multe. 51 de ani de dragoste bolnava, pe care eu, cu minte mea de copil, adolescent, tânăr si fiu nu prea am putut sa o înțeleg.
70% din femeile din Romania sunt victime ale unei forme de abuz. Ne aducem aminte de ele doar când o nenorocire se întâmpla si vreuna nu are norocul pe care mama l-a avut. Si anume de a nu fi schilodita sau omorâta de cel care ii este partener de viată. Ideea ca „femeia nebătuta e precum calul nestrunit” pare încă de actualitate în spațiul romanesc si nu este combătuta de o reacția civica solida acre sa ceara o legislație robusta în domeniu și toleranta zero fata de orice forma de abuz.
Sâmbătă ne adunam sa mărșăluim „Împreuna pentru siguranța femeilor”, cu speranța ca vom atrage atenția decidenților asupra poveștilor de viată pe care mama mea, mama ta, prietenele noastre etc trebuie sa le îndure cu umilința și rușine.
E vremea sa spunem ca „bătaia nu este rupta din rai” și ca dragostea nu înseamnă ochi vineți. Chiar și atunci când victima spune ca s-a lovit….
_____
Profesor, sociolog și director executiv al Agenției Împreună, Gelu Duminică are un doctorat și mai multe studii de specialitate făcute în țară și străinătate, fiind una dintre cele mai active și puternice voci ale comunității rome din țara noastră.