I-am marturisit astazi preotului nostru (de la biserica reformata din New York City de pe 82nd Street si 2nd Avenue) ca ma “lupt” de ceva vreme, de fapt ca sa fiu sincer – de multa vreme, cu urmatoarea dilema: sufletul meu ar vrea sa se deschida in fata binelui, a umanitatii, a maretiei lui Dumnezeu. Pe de-alta parte, creierul si pregatirea mea riguroasa de cercetator si om de stiinta tin calea blocata. As vrea sa pot gasi calea prin care sa pun la lucru cu folos tot ce stiu – si stiu extrem de multe – ca sa-i ajut pe cei ce au nevoie.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Nu spun ca inima si creierul se exclud reciproc, doar ca eu nu reusesc sa le contopesc.

Suna simplu, dar pentru mine este foarte complicat. Altii insa fac asta cu usurinta si naturalete.

Am scris de d-na R. E. cu vre-o doua luni in urma, dupa ce am vizitat-o in satucul de langa Targu Mures, unde are grija de douazeci si patru de fetite si baietei foarte saraci, intre trei si treisprezece ani. Astazi a fost invitata comunitatii reformate din New York City, pentru a ne povesti (in cuvinte si poze) despre cei patru ani de cand se ocupa de copii. Asa cum poate si reuseste ea, dupa servici si familie. Si poate si reuseste extrem de multe: Cu mancarea gatita de ea, hainele si incaltamintea, cantecele pe care ii invata sa cante, povestile pe care le citeste, caietele si creioanele colorate, cu dragoste si caldura umana.

Transformarea copiilor este uimitoare. Primele poze ne arata copii cu fata murdara si parul nepieptanat, cu palmele larg intinse ca sa primeasca si ei ceva. Acel binestiut ciorchine de brate intinse, ca nu cumva sa se termine acel-ceva-ce-se-da inainte sa-ti primesti si tu partea. Am vazut (in poze) picioarele goale stand in noroi, ale cuiva prea sarac sa aiba papuci. Pozele astea sunt din primele saptamani dupa ce dansa a inceput sa-i ingrijeasca.

I-a invatat pe copii incet, incet, cu rabdare sa-si spele mainile si fata, sa-si pieptene parul, sa-si perie dintii. I-a invatat sa-si spele vara hainele la rau. S-o ajute cu aranjatul si stransul mesei. Copiii pe care eu i-am intalnit in august anul acesta erau curati, pieptanati, imbracati si incaltati. Mai aproape de cum sunt copiii cu care soarta a fost darnica. Este de necrezut comparatia intre fetele murdare si picioarele goale in noroi (cum erau cu patru ani in urma), si felul ingrijit cum arata acum.

Tot acest ajutor, toate aceste activitati, toate aceste transformari ale copiilor cer insa foarte mult timp, si energie, si suflet. Unii sunt dispusi sa le foloseasca cu generozitate pentru nevoile altora. Altii  nu, si aici ma includ si pe mine. Chiar daca inima imi spune ca as putea ajuta pe destui, daca mi-as aloca pentru asta ceva din timpul si energia mea, mintea imi zice ca este mult mai simplu si mai comod sa donez ceva banuti. Asta pentru ca cele mai importante lucruri pentru mine sunt timpul si munca mea, si nicidecum banii. Bani pot intotdeauna castiga altii, timpul este dus pentru totdeauna. Asa ca solutia mea este simpla: fac cateva donatii, bifez “rubrica” care spune ca sunt un tip de treaba si empatic cu nevoile din jurul meu, dar cand vine vorba de lucrul cel mai pretios pentru mine – timpul si munca mea – le pastrez egoist doar pentru mine. Oare ce este mai daunator: egoismul meu sau vanitatea mea?

Bucuria copiilor vine din lucruri marunte

Doamna R. E. ne-a povestit cat de natural este uneori sa le faca o mica bucurie copiilor. Bucuria vine pe negandite de la cele mai neasteptate lucruri. De exemplu, ca atunci cand ei au desfacut pentru prima data un pachet de sapun si au simtit aroma minunata a sapunului cu miros de fragute. Si spune d-na R. E., “intr-adevar, sapunul mirosea foarte frumos. Nici nu am realizat pana atunci.” Sau cand au primit primul tort de ziua lor. Sau cand au vazut primul film la cinematograf. Sau cand au dormit pentru prima data intr-un pat cu cearceaf alb. Sau cand au mancat pentru prima data la o masa cu fata de masa alba. Sau cand au avut primul brad de Craciun, iar Mos Craciun a venit in sfarsit si la ei. Sau … sau … sau …

Totusi, bucuriile copiilor nu vin singure, doar “turnand” bani pe ei. Trebuie sa-i observi si sa-i intelegi. Sa intelegi care le sunt pasiunile. Ori asta iti cere timp si energie.

Doar donand bani, pentru ca vreau sa fiu considerat un om “bun” (cel putin in mintea mea) poate produce mai mult rau de cat bine. M-am trezit intr-o buna zi, din senin, ca vreau sa donez doua biciclete, unui baietel si unei fetite. Mi s-a parut atunci, pe moment, o idee geniala. I-am si vazut deja in mintea mea pedaland si fluierand voiosi pe ulitele satului. Mi-am spus – “Man, I am such a great guy”, …, dupa care am alergat cinci mile de fericire la gym.

Supararea a izbucnit imediat dupa ce cei doi si-au primit bicicletele. Nu stiu cat de utile le-au fost bicicletele celor doi, dar cu siguranta ca restul s-au simtit nedreptatiti pentru ca ei nu au primit nimic. Tristetea lor a fost mult mai mare de cat posibila bucuria a celor doi. Banii de biciclete s-ar fi putut folosi infinit mai util, daca s-ar fi cumparat ceva folositor tuturor. De exemplu, niste carti. A fost o lectie amara pe care am primit-o de la aroganta si superficialitatea mea.

Ardealul poate fi uneori un loc curios

Langa Targu Mures, orasul care i-a dat pe cei doi Bolyai, cu o biblioteca superba, o facultate de medicina si o lunga traditie intelectuala, poti da repede peste evul mediu, asta daca te indepartezi putin de drumul principal. Exista destule locuri, nu doar acolo, unde nu exista de facto statul roman, pentru ca nu exista administratie, politie, posta, telefon. Unde legile si reglementarile Uniunii Europene (stabilite la Bruxelles) devin absurde, atat sunt de rupte de realitatea de la fata locului. Mi s-a spus ca, astfel, reglementarile UE cer nu stiu ce conditii excentrice pentru bucatariile in care sa fie pregatita mancarea gatita, conditii care sunt asa de costisitoare, incat nu exista nici o speranta ca copiii din satele sarace ale Ardealului sa poata beneficia cat mai repede de lucruri un pic mai bune. Daca este intr-adevar asa, ce face Bruxelles este ca atunci cand Maria Antoaneta a sugerat ca saracii Frantei sa manance cozonac pentru ca nu aveau paine.

Dar pe cine intereseaza astfel de “maruntisuri” in the grand scheme of things ale celor de la Bruxelles? De ce nu-i ajuta statul roman? Dar Consiliul judetean? Primaria? Unde sunt familiile copiilor? De ce sa-i ajutam pe acestia, ca oricum ei sunt saraci? De ce sa nu folosim banii pentru cei dotati si destepti? De ce sa-i ajutam exact pe acesti copii, si nu pe altii (caci unii sunt copii de …)? De ce sa-i ajutam pe cei din Ardeal? Exista saracie si in America. Mai bine am folosi banii pentru copiii de aici. In fond, nici unul din noi nu are acasa o masina de tiparit bani. Astea sunt intrebari pe care le-am auzit de la unii si altii.  

Bineinteles, am o intrebare pentru mine insumi: “De ce ma preocupa soarta celor douazeci si patru de copii saraci de langa Targu Mures si munca pe care d-na R. E. o face acolo? Chiar si asa, cu nimicul pe care-l fac? In fond nu-i cunosc si nu am nici o obligatie fata de nimeni.” Oare, o fac, asa cum am scris deja, din vanitate si aroganta? Din superficialitate? Ca sa ma laud? Ca sa arat, mie si altora, ca as fi a better person? De frica? Din prostie? Naivitate? Sau drept multumire ca m-am nascut intr-o familie care mi-a dat tot sprijinul ca sa pot invata cat pot de bine? Ca in permanenta am dat peste oameni de la care am ajut ce invata si care mi-au dat o mana de ajutor?

Probabil ca este un amalgam din tot ce am enumerat. Si fudulie, si vanitate, si lauda de sine, si toate pacatele pe care mi le pot imagina …

Totusi, noi – reformatii – si sunt convins ca la fel ca noi, multi altii, indiferent de crezul sau religia lor, credem un lucru cu tarie: ca putem progresa si sa ne corectam defectele invatand din greselile si nedreptatile pe care le-am facut. Imi doresc ca in acel amalgam de motive pe care nici eu nu-l inteleg, undeva, sa fie si motivul ca sper ca voi gasi calea mea prin care sa-i ajut cu tot ce stiu – si stiu extrem de multe – cu timpul si cu energia mea, nu doar donand bani, pe cei care au nevoia cea mai mare.                                

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania