„Confruntarea din fiecare zi cu pânza albă este necesitatea mea naturală de bază, iar procesul creativ este adevărata atracție a muncii mele, un farmec care mă va însoți până la moarte” (Michael Lassel – Germania).

Pe pagina de Facebook Știrile Transilvaniei găsiți cele mai importante știri ale momentului, opinii și analize. Dați-ne LIKE!

Ani BradeaSunteți al doilea intervievat al meu care a părăsit România în timpul regimului comunist. Mă bucur să am ocazia de a afla mai multe, prin această nouă discuție, despre dificultățile întâmpinate de cei care au hotărât să emigreze într-o perioadă atât de puțin prielnică unor inițiative de acest fel. Vă rog, pentru început, să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră, pentru a putea pătrunde apoi în miezul temei despre care vom discuta în cele ce urmează.

Michael Lassel: Mă numesc Michael Lassel. În Logig, satul transilvănean în care m-am născut în anul 1948, purtau mai mulți numele de Lassel. Eu sunt Michael, fiul lui Mihai Lassel, zis „Boldașu”. Al doilea din șase băieți ai tatălui meu, sunt singurul devenit pictor, ocupație care m-a atras de când eram mic copil. Acum, trecut de vârsta de 70 de ani, pot să spun că decizia de a deveni pictor a fost cea mai influentă în viața mea. Ea m-a călăuzit permanent, aducându-mă în Germania, unde am emigrat în anul 1986 împreună cu familia, și purtându-mă în numeroase metropole ale lumii, cu expozițiile pe care le-am avut în decursul anilor trecuți. Am rămas orfan de mamă la vârsta de șase luni, poate de aceea am devenit un copil ciudat. Mi-am făurit o lume aparte, trăind în adevărul meu propriu în care mi-am urmărit libertatea interioară. Pot să afirm că am petrecut o copilărie și o tinerețe fericite. Problemele au început cam prin anii ˈ80, când am constatat o tot mai mare neconcordanță între lumea exterioară și viața mea interioară. Lipsa materialelor de lucru și a literaturii de specialitate (în profesia mea), precum și greutățile legate de organizarea expozițiilor în străinătate m-au convins că România nu mai este locul potrivit pentru mine.

Ani BradeaMi-a plăcut foarte mult prezentarea, într-un fel tradițională, pe care v-ați făcut-o: „Eu sunt Michael, fiul lui Mihai Lassel, zis „Boldașu.”  Spuneți-mi, vă rog, cum ați reușit să plecați din România comunistă? Cât de greu a fost să obțineți documentele necesare?

Michael Lassel: Aflasem că în județul Bistrița-Năsăud s-a înlesnit eliberarea vizelor de ieșire definitivă din țară pentru cetățenii de etnie germană. Întâmplarea a făcut ca Oficiul Județean de Turism din Bistrița tocmai să fi anunțat un concurs pentru ocuparea postului de grafician și m-am decis să-mi încerc norocul. Pe atunci făceam multă grafică, în consecință m-am prezentat la concurs cu un afiș. La câteva ore după depunerea lucrărilor am fost chemat la director pentru a mi se comunica rezultatul. Într-un birou impozant m-a întâmpinat domnul Alexandru Misiuga, anunțându-mă pe un ton jovial că am fost desemnat câștigătorul concursului. Acest om, care m-a cucerit de la prima vedere, nu numai datorită asemănării sale frapante cu Goethe, avea să devină, pe parcursul anilor petrecuți în Bistrița, un mentor generos și, la urma urmelor, un bun prieten. Alexandru Misiuga, o legendă a Bistriței, un înverșunat al rigorii, dar de un profesionalism desăvârșit, m-a implicat în realizarea marelui său vis, hotelul „Dracula”, unde am realizat, la cererea sa, lucrări de decorație interioară, fresce, precum și lucrări de ulei pe pânză. Din câte am aflat, unele dintre ele dăinuie și azi. Îmi pusese la dispoziție un atelier în hotelul „Coroana de Aur”, unde de altfel am și locuit un timp până am obținut o locuință în Bistrița, având astfel prilejul să întâlnesc acolo oameni remarcabili din țară și din străinătate. Aceste întâlniri au recompensat greutățile și lipsurile pe care le-am avut de îndurat cu toții în viața cotidiană, făcând să treacă mai ușor cei aproape patru ani de așteptare până la acordarea vizei de plecare din tară. În zorii zilei de sâmbătă, 26 aprilie 1986, am urcat în tren cu destinația Nürnberg, lăsând în urmă o țară jalnică, în catastrofă, nebănuind că la sosirea în vest prima știre pe care o vom afla va fi tot despre un dezastru: Cernobîl. Sfârșitul de săptămână m-a prins pe un peron de gară. Fără un ban în buzunar, de mână cu fiul meu de zece ani, și soția mea, care o ținea pe Trinchen (cățelușa noastră) de zgardă, am pornit la drum cărând după noi cele două valize în care ne-am îngrămădit puținul ce ne-a fost permis să luăm cu noi. De luni, începeam o viață nouă.

Ani Bradea: Aveați rude în străinătate? Știați spre ce vă îndreptați, aveați stabilite minimele condiții ale existenței de după emigrare?

Michael Lassel: Da, aveam, dar intenția mea de a trăi din artă și pentru artă nu a fost împărtășită nici de familia mea din România și nici de rudele din Germania. Așa că am ales să mă stabilesc în Nürnberg, unde cunoșteam două nume: Dürer și Ammon. Bunicul meu a fost negustor de cai. Iubirea pentru aceste creaturi nobile am moștenit-o de la el. Bóxerul m-a cucerit cu asemănarea, nu numai fizică, pe care o are cu acest animal grațios, iar eu am devenit cu timpul un chinolog pasionat. De doamna Irmgard Ammon citisem în revistele de specialitate pe care le mai primeam la expozițiile canine. Era crescătoarea cea mai apreciată a timpului și am contactat-o îndată ce a fost posibil. Prin dânsa am devenit membru al Clubului de Bóxer din Nürnberg, am înființat canișa „von Siebenbürgen”, și am avut bucuria să particip la expoziții cu câini proveniți din propria-mi canișă. După obținerea actelor de cetățenie am luat un credit de la bancă, am închiriat un apartament și m-am pus pe treabă. Ziua lucram ca grafician pentru o firmă de heraldică, seara și noaptea pictam. Când îmi permitea timpul, vizitam galeriile de artă, mai ales Muzeul Național German din Nürnberg, pentru a-i vedea, în sfârșit, cu ochii mei pe marii maeștri: Rembrandt, Rubens, Dürer. Oricât de mari mi-ar fi fost aspirațiile pe atunci, tot nu aș fi îndrăznit să-mi închipui că am să ajung să fiu numit într-o suflare cu Dürer, așa cum s-a întâmplat în cartea „Dürer und die offenen Türen” („Dürer și ușile deschise”) sau chiar mai mult, că lucrările mele să fie prezentate alături de Dürer, Rembrandt, Rubens, în aceeași expoziție, așa cum s-a petrecut în 2008/2009 când British Museum din Londra a organizat expoziția „BabylonMyth and Reality”.

Ani BradeaCe carte este aceasta pe care o amintiți și ce înseamnă că, în paginile ei, ați fost „numit într-o suflare cu Dürer”, după cum spuneți?

Michael Lassel: M-am referit la cartea „A nyitott ajtók és Dürer und die offenen Türen“, apărută în 2008 la Gyula. În stema familiei Dürer există o ușă deschisă. Puțini îi cunosc semnificația. Povestea acestei familii începe în satul maghiar Ajtó, în apropierea orașului  Gyula, nu departe de Oradea. Cuvântul maghiar „ajtó” înseamnă ușă (în germana Tür), unele variante regăsindu-se în numele de familie Dürer. Türer s-a semnat tatăl lui Dürer, stema sa, ca și sigiliul de călătorie, reprezentând o ușă deschisă. Cu ocazia aniversarii a 480 de ani de la moartea lui Dürer, orașele Nürnberg și Gyula au editat, în anul 2008, o carte în care sunt prezentat și eu, ca un urmaș al lui Dürer, plecat din est și sosit în vest prin ușile deschise ale primitorului oraș Nürnberg.

Ani Bradea: Frumoasă întâmplare în viața dumneavoastră de artist, dar vom reveni, puțin mai târziu, să vorbim despre felul în care v-ați construit cariera și viața acolo în străinătate. Până atunci, vă rog să ne întoarcem puțin la perioada de dinainte de a pleca din România. Spuneați că ați reușit să obțineți o viză de emigrare, pe care ați așteptat-o aproape patru ani. În această perioadă ați avut probleme cu autoritățile comuniste, au fost anumite acțiuni de intimidare, sau menite să vă convingă să renunțați la a mai pleca din țară?

Aveați susținere totală din partea familiei? Fiul dvs., în vârstă de zece ani la momentul în care ați emigrat, după cum ați povestit, care avea, cu siguranță, prieteni aici, colegi de școală, precum și soția dvs., vă împărtășeau ei întru totul această dorință?

Michael Lassel: La 20 de ani de la sfârșitul misiunii sale, Heinz Günther Hüsch a dezvăluit opiniei publice informațiile despre negocierile sale cu România pentru repatrierea sașilor. Acordul prevedea ca România să permită anual unui număr de 3.000 de sași să părăsească țara, Germania plătind pentru fiecare cetățean o anumită sumă. Și eu fac parte din contingentul de sași „vânduți” de Ceaușescu Germaniei. Suma plătită se stabilea în funcție de calificarea profesională și varia între 1.700 și 10.000 de mărci. Prin anii ˈ80, economia României era într-o situație extrem de fragilă, poate că și din această cauză nu s-au exercitat presiuni asupra mea pentru a-mi schimba intenția de a pleca din țară. După primirea aprobării, au trecut încă nouă luni până am obținut numărul de intrare în Germania, așa numitul „RU-Nummer”. A fost o perioadă foarte grea pentru noi. Am fost concediați, eu și soția mea, am fost obligați să predăm locuința, băiatul nostru nu a mai fost înscris la școală, am rămas fără asigurare medicală și am fost declarați fără cetățenie. Renunțarea la cetățenie a fost obligatorie și ne-a costat câte 3.000 de lei de persoană. Am fost șicanați la predarea locuinței, cerându-ni-se o plată de restanță nejustificată de 3.500 de lei. Am primit și o amendă de 800 de lei de la Sanepid, pe motiv că s-a găsit pe jos, lângă containerul de gunoi, o scrisoare cu adresa mea. Toate aceste șicane ne-au unit ca familie și ne-au înlesnit ruperea de România. Nici unul dintre  noi trei nu a avut vreo clipă  îndoieli că plecarea este cea mai înțeleaptă decizie.

Ani BradeaCred că istoria se scrie și cu detalii, chiar dacă specialiștii judecă întâmplările la scară mare. Informațiile pe care tocmai mi le-ați oferit completează interesant o pagină din trecutul României. O pagină despre care toți știm câte ceva, dar doar cei care au fost implicați direct pot spune cu adevărat cum s-au întâmplat lucrurile. În țară v-au rămas restul rudelor, părinți, frați, probabil. Ați menținut legătura cu ei? Au avut ei posibilitatea aceasta, din interiorul unui regim opresiv, cum a fost comunismul?

Michael Lassel: Ne-am luat rămas bun de la rude, prieteni și colegi, neștiind dacă despărțirea va fi pentru timp îndelungat sau poate chiar pentru totdeauna. Ca un fel de autoapărare, cred, ne-am despărțit de ei în fiecare zi câte un pic, în decursul celor patru ani de așteptare a vizei de plecare. Motivația noastră interioară de a trăi și de a supraviețui în acele condiții aspre, a fost alta decât cea a lor, fapt ce ne-a îndepărtat unii de alții în pofida apropierii fizice. Despărțirea geografică a accentuat doar și mai mult distanța dintre noi. Unele legături s-au rupt definitiv, altele au rămas la fel de vii ca acum 30 de ani. La început am scris multe scrisori, relatând euforic despre trăirile noastre inedite în vest. Cu timpul însă am realizat că mulți dintre ei nu doreau acest lucru. Chiar ni s-a transmis, pe căi indirecte, că ar fi mai bine să încetăm corespondența. Bineînțeles că le-am respectat dorința, nedorind să dăunăm nimănui în vreun fel sau altul. Din păcate, multe dintre aceste legături nu s-au mai reînnodat după 1989.

Ani BradeaCum s-a văzut din străinătate căderea regimului comunist din România? Cum ați trăit dumneavoastră această veste, în decembrie 1989, având în vedere că se întâmpla la mai puțin de patru ani de când ați plecat? V-ați gândit, în acel moment, că ați putea să vă întoarceți în țară?

Interviu integral, AICI.

Publicaţia Știrile Transilvaniei se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului. Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.