Ceva ciudat si neasteptat, dar funny in ultima instanta, mi s-a intamplat vara trecuta. Am iesit la o cafea cu un prieten foarte drag din Timisoara. Si printre multe, multe, foarte multe lucruri pe care le-am discutat impreuna mi-a spus urmatoarele. Cica, as fi fost “discutat” recent, intr-un oarece grup, ca o posibila nominalizare pentru “Doctor Honoris Causa” la universitatea ABC din oras. Cica … Dar in acel grup restrans, cineva s-a opus cu vehementa crancena, cineva pe care il cunosc foarte bine de multa vreme, si care in trecut “m-a periat” intotdeauna cand ne-am intalnit.
Prima mea reactie a fost surpriza, pentru ca criticul meu a fost mereu foarte laudativ cand am fost fata-n fata. A doua mea reactie a fost amuzamentul, pentru ca nu ma intereseaza nici un “Doctor Honoris Causa”, la fel cum nu ma intereseaza titlurile, premiile, medaliile, laudele, in general. Sunt prea batran de ele. “Uite dracia dracului”, mi-am spus, “ma trezesc in mijlocul unei controverse pe care n-am cerut-o si pe care n-o vreau. Totusi, daca cineva a fost asa de atent cu mine si m-a nominalizat, de ce s-a opus X-ulescu cu atata tarie? Am vazut lista celor care au primit deja titlul, si majoritatea lor au un CV-ul mai slab ca al meu. Ce l-a apucat pe X?”
Intr-o oarecare masura, reactia mea se aseamana cu cea a dr. Katherine Verdery (autoarea cartii „My life as a spy”), atunci cand a vazut notele informative pe care satenii din Aurel Vlaicu le-au dat Securitatii despre ea: nu a contat asa de mult ca a fost turnata de sateni, ci diferenta pronuntata intre descrierea pe care i-o faceau ei in note si felul in care ea se percepea pe ea insasi. Cam la fel si in cazul meu: nu conteaza asa de mult pentru mine ca lumea s-a opus nominalizarii mele, ci diferenta intre opinia unora despre mine si modul in care am crezut eu ca sunt vazut de lume.
M-am scarpinat zile bune in cap. Oare ce are X-ulescu cu mine?
Am ajuns pana la urma la urmatoarea concluzie. Intr-adevar, “Doctor Honoris Causa” nu este pentru mine. Nu ma intereseaza, nu mi-l doresc, dar nici nu-l merit. Asta este, spus pe sleau: nu-l merit, cu siguranta. X-ulescu are dreptate.
Insa daca ma gandesc la toti cei care am fost (cadre didactice) in anii ’90 in facultatea noastra, si care apoi am facut cariere academice in strainatate, cu siguranta, cel mai meritoriu este profesorul meu de-atunci. Profesorul E. a fost primul (si singurul pana-n ziua de astazi, cred eu) care a pus facultatea noastra pe harta cercetarii in lume, dar mai ales a crescut cateva zeci de studenti timisoreni, printre care si eu, care apoi am putut sa ne croim cariere profesionale respectabile in strainatate. Nu cred ca altcineva se apropie cat-de-cat de impactul pe care dansul l-a produs asupra departamentului si a facultatii noastre din Timisoara.
Asa ca am si eu o propunere catre comitetul in cauza: propun ca urmatorul titlu “Doctor Honoris Causa” sa fie acordat fostului meu profesor, si sper ca de data asta toti sa fie de acord. Asa ar fi normal si corect.
Aceasta intamplare ciudata-neasteptata-funny a fost si “tragaciul”, care apoi mi-a adus aminte de toti cei care au avut un impact major in educatia mea. Asa cum am mai scris, nu cred ca am nici un fel de abilitati dincolo de obisnuit, in afara de capacitatea mea de a fi mereu mirat de eruditia si inteligenta altora, precum si de flexibilitatea mea de a fi dispus sa invat oricand pozitivul pe care l-am vazut la altii.
Si am avut intotdeauna bafta sa fiu in preajma unor educatori nemaipomeniti. Am sa-i enumar pe principalii.
Punctualitatea, cuvantul dat, politetea si dragostea pentru drumetii in natura. Astea sunt pe scurt cele mai importante lucruri pe care le-am invatat de la invatatoarea mea de la sectia germana. Doamna B. (sau Frau Lehrerin, cum i-am spus) a insistat intotdeauna sa fim punctuali, la secunda. “Meteahna” asta mi-a ramas pana-n ziua de astazi, si sper s-o pastrez pentru totdeauna. Nu o data, colegii mei americani mi-au spus ca apreciaza punctualitatea cu care ma tin de program, indiferent cat de lipsite de importanta sunt activitatile. La fel si cu cuvantul dat – “Ein Mann, ein Wort.” Increderea pe care cineva poate s-o aiba in mine este la fel de serioasa precum masura in care eu imi voi tine cuvantul dat. Frau Lehrerin B. a incercat sa ne invete sa fim cat mai politicosi: neaparat sa salutam, neaparat sa vorbim cu cei mai in varsta folosind doar formula de politete, etc. etc., dar mai ales neaparat sa oferim locul in autobuz doamnelor sau persoanelor in varsta. Imi aduc aminte dupa aceea cu cata sirguinta am oferit locurile noastre in autobuz, colegul meu de generala – Richard W. si cu mine, de fiecare data cand am calatorit de la Piata (Obor) pana la generala 7 din Hunedoara.
Importanta vocabularului, placerea de a scrie si seriozitatea notelor. Astea le-am invatat mai ales in gimnaziu de la profesoara noastra de limba si literature germana, Frau A. Dansa a avut un obicei interesant: fiecare din noi a trebuit sa invete cinci cuvinte noi (din Der Grosse Duden) pentru fiecare ora de germana. Asta a insemnat douazeci si cinci de cuvinte noi in fiecare saptamana. Inmultit cu numarul de saptamani intr-un an scolar, si inca o data inmultit cu patru au facut sa se adune suficiente neologisme cat sa avem fiecare din noi un vocabular decent. Apoi, daca imi place acum sa scriu, datorez asta in mare parte libertatii pe care am avut-o sa scriem compuneri pentru orele de germana sau de literature romana. In fine, am mai invatat un lucru important: ca trebuie sa transpir pentru fiecare nota (buna). Faptul ca invat bine nu inseamna ca voi lua automat in continuare doar note mari. Desi am avut premiul intai in trei din cei patru ani de gimnaziu, am primit abia in clasa a saptea prima mea nota de zece la germana. Iar dupa ea, urmatoarea a fost un cinci – pentru ca m-a “prins” nepregatit pentru extemporal. Doamna A. m-a “gratulat” cu toate notele posibile de la cinci in sus, mai des in jur de opt. Am primit de fiecare data atat cat am stiut. Am invatat de la Frau A. sa nu am pretentia la o nota mare, atunci cand bat campii.
Ordine, precizie si inca o data seriozitatea notelor. Acesta a fost profesorul meu de fizica din liceu, domnul K. Nu stiu cata lume pe planeta asta a avut un profesor, care nu a fost niciodata vorbit urat de elevii sai, si asta in ciuda faptului ca era extraordinar de pretentios si exigent cu notele. Dansul a pastrat un carnetel in care-si nota cu sfintenie notele noastre: daca astazi am primit 8.50 la extemporal, nota din catalog era 9, dar cu observatia ca mi-a imprumutat 0.50. Urmatorul 8.50 devenea astfel automat 8, pentru ca cele 0.50 primite anterior trebuiau returnate. A fost singura materie la care am “reusit” sa am media 9 pe trimestru, dupa un zece la teza. Si pe cuvant, daca mi-a parut rau. Orele dansului au fost intotdeauna de o precizie elvetiana: incepeau la fix si se terminau la fix. Bine sistematizate, cu nici un detaliu lasat la intamplare. (La mecanica) o linie orizontala a fost intotdeauna desenata pe tabla orizontal, iar una verticala a trebuit intotdeauna sa fie desenata vertical. In nici un caz inclinata, chiar daca rezultatul final al problemei era corect. Cu un asa profesor grozav a fost normal sa nu ma meditez nici o secunda pentru admiterea la facultate. Ba, am mai si obtinut 9.55 in ’84 cu doar ce am invatat in clasa.
Being nice. Ei, asta am invatat-o de la profesoara mea de franceza. Am avut intotdeauna o slabiciune pentru tot ce este francez: cultura, literature, istoria, orasele lor, pana si muzica. Frumosul francez. Categoric limba. Desi mi-am dat silinta cat am putut, recunosc, nu am fost intotdeauna grozav de bine pregatit pentru ore. Si totusi, dansa nu a ridicat niciodata vocea la mine, nu m-a certat, nu mi-a reprosat nimic. Dimpotriva, a fost intelegatoare si a incercat sa compenseze la ora pentru lucrurile pe care ar fi trebuit sa le studiez acasa. Nu rar m-am mirat (mai ales in contextual in care destui alti profesori dadeau cu noi de perete): “cum poate fi dansa asa de nice? De unde atata rabdare? Atata pozitivitate?”
Competenta, profesionalism si dragostea de meserie. Pe toate astea le-am invatat de la profesorul meu la facultate in Timisoara, profesorul E., cel pe care eu doresc sa-l nominalizez acum pentru “Doctor Honoris Causa”. I-am fost asistent sapte ani la diverse cursuri, si am fost intotdeauna impresionat de detaliile cu care isi stia disciplinele. Nu a existat niciodata altceva de cat atitudinea sa – let’s give our best shot. Indiferent ce zi era sau ce ora, munca lui nu s-a incheiat pana cand rezultatul nu a fost perfect. In plus, dansul mi-a transmis ideea ca nu exista nimic pe lumea asta mai frumos sau mai important de cat meseria noastra. In mare parte, ea ne defineste cine suntem. Meseria ne da incredere in fortele noastre si ne da stabilitate in viata. Exista un singur lucru, probabil, pe care nu-l putem pierde niciodata: cunostintele pe care le avem si ceea ce stim sa facem cu mintea si mainile noastre.
Imaginatie, creativitate si inca o data competenta, profesionalism si dragoste de meserie. Acesta este conducatorul meu de doctorat in SUA, profesorul V. Dintre multele sale calitati, cred ca cel mai mult m-au impresionat imaginatia si creativitatea sa. “Placa” dupa care am lucrat cu el la doctorat a fost aceasta: imi dadea o problema de cercetare pe care s-o studiez, imi sumariza ideile lui cum sa incerc s-o abordez, dupa care eu lucram o vreme independent incercand sa gasesc o solutie. Cand ne intalneam sa-i prezint ce am gasit, deobicei eu sub brat cu caietul in care-mi facusem calculele si notile, lui ii lua cam trei minute sa inteleaga toata “sofisticaria” pe care eu o scribalisem destule zile la rand. “A, inteleg – de fapt ce incerci tu sa faci este … De ce nu o faci mai simplu si mai elegat asa … “ Cam la fel ca in scena filmului “Amadeus”, cand Salieri s-a chinuit sa compuna un mars festiv pentru intalnirea Imparatului cu Mozart, mars pe care, dupa prima auditie, Mozart il rafineaza dintr-o melodie rigida si neatractiva intr-una vesela si sarmanta. M-am intrebat dupa fiecare intalnire a noastra, cam ca Salieri, “cum a reusit sa inteleaga asa de repede simplitatea in toata stufosenia pe care eu i-am prezentat-o?”
Asa ca recunosc: sunt un tip baftos pentru ca am avut norocul sa intalnesc atatia oameni talentati. Eu sunt ca – buretele. Sug tot ce este in jurul meu.
Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.
