Sunt convins ca tatalui meu i-ar fi placut sa citeasca postarile domnului Tudor Duică.
FB m-a anuntat zilele trecute ca am devenit top follower al sau. Nu stiu, zau, ce inseamna asta, in afara de faptul ca i-am dat like-uri peste like-uri. Iubesc postarile dansului despre istoria si locurile Ardealului. Am invatat asa de multe lucruri noi despre trecut, dincolo de informatia “sterilizata” din manualele mele de istorie din liceu. Hiba majora a manualelor este ca reduc o istorie bogata, lunga de cateva mii de ani, la cateva personaje: Decebal, Ioan Corvin, Horea, Closca si Crisan, Avram Iancu, Scoala Ardeleana. Am inceput incet sa umplu acest gol imens (creat de manualele de istorie) citind postarile domnului Duică. De aceea zic, tatalui meu, care a fost intotdeauna un mare ardelean, i-ar fi placut postarile domnului Duică.
Tata si-a exprimat ardelenismul sau in diverse moduri, unele ciudate, altele de urmat.
Dupa ce m-am intors din armata in vara lui ’85, am primit livretul militar la cateva saptamani departare. Am fost fericit pentru ca se incheiase in sfarsit una din perioadele cele mai urate din viata mea. Tata mi-a rasfoit livretul, si din senin, iadul a coborat pe Pamant. A vazut ca in livret la nationalitatea mea era trecut – roman. Nu mi-a trecut niciodata prin cap ca ce scrie in livret are vre-o importanta pentru cineva, mai ales ca nimeni nu ma intrebase in armata ce nationalitate am. M-a repezit extrem de suparat cam asa: “Ai doua posibilitati: ori te duci si le spui sa-ti schimbe nationalitatea in livret, ori iti schimbi numele de familie. Nu a existat niciodata in familia noastra un Doboli roman.”
Am crezut ca glumeste.
Dar mesajul sau pentru mine a fost limpede ca lumina zilei: Eu sunt ceea ce m-am nascut, si nu am dreptul sa schimb asta. Numele meu de familie nu este de fapt al meu ca sa fac cu el ce vreau. Ci a intrat in posesia mea doar temporar, iar eu – trebuie – sa-l transmit intact mai departe exact asa cum l-am primit de la el.
Suntem ardeleni de cand ne stim ca familie
Familia tatalui meu a trait de cand s-a stiut ea in preajma Hunedoarei, in satele din jurul orasului: Racastie (Rakozsd) si Pestis (Pestes). Nu au fost bogati, dar au avut pamant, animale, au stiut meserii. Tatal meu a invatat la Colegiul reformat din Aiud, pentru ca planul familiei sale pentru el era sa devina preot reformat. Precum vedeta familiei noastre, fratele bunicului meu, care a fost si el preot reformat. Tata si-a inceput liceul in ’47, dar cu venirea comunistilor la putere, a devenit rapid clar ca preotia nu va fi o cariera buna de urmat in timpurile noi care tocmai incepusera. Asa ca tata a studiat la “Politehnica” din Bucuresti, iar in ’56 si-a inceput cariera de inginer metalurg la Combinatul Siderurgic din Hunedoara.
Cred ca s-a descurcat binisor in meseria lui, pentru ca la treizeci si patru de ani ajunsese sef de sectie la “furnalele cele mari”, respectiv la sectia a doua, a carei furnale erau cele mai moderne din Hunedoara. Imi amintesc ca in anii cand eram foarte mic (si fratele meu inca nu se nascuse), trebuia sa-si anunte sectia de fiecare data cand pleca de-acasa: chiar si cand dadeam o scurta fuga pana la bunica mamei mele din Deva. Nu rar, au fost evenimente la Werk (cum i se spunea Combinatului), fie ca a “inghetat” furnalul, fie ca s-au intamplat accidente. Intotdeauna insa mi s-a parut ca este on top of things.
Nu stiu de ce, poate ca a fost doar o intamplare, dar am memorii foarte faine cu el din acea perioada: imi canta “Stille Nacht” cu vioara si cu vocea, sau imi proiecta filme animate cu Ludas Matyi si Janos Vitez (doua personaje din basmele populare maghiare). Am de-atunci o pasiune pentru uniformele de husar si mai ales pentru cusatura de pe manecile tunicilor, vitez kotes.
Apoi, s-a intamplat ceva. Nu am reusit niciodata sa aflu ce. A fost schimbat din functia sa de sef de sectie, iar sefi ai sai au ajuns destui dintre cei cu “facultati muncitoresti”. Cred ca s-a simtit umilit profesional. Tata a sustinut intotdeauna ca a fost schimbat pentru ca era etnic maghiar, desi am auzit pareri care il invinuiau doar pe el. Un lucru este insa cert: dupa ’74, a avut loc in Romania o inlocuire masiva a maghiarilor din functiile de conducere in economie cu persoane cu “origine sociala sanatoasa”. Episodul este descris in cartea “My life as a spy” de Katherine Verdery, care spune ca partidul si statul socialist devenisera suspiciosi vis-à-vis de loialitatea populatiei maghiare din Ardeal. Hai sa concluzionam politically correct, caci nu stiu precis, dar faptul ca tata a fost maghiar – cu siguranta – nu l-a ajutat sa-si pastreze pozitia de sef de sectie.
Dupa ce a fost schimbat din functie, nu a mai fost promovat niciodata nimic pana la pensie. Totusi, o data in fiecare an, cand noul sef de sectie pleca in concediu, redevenea sef pentru doua saptamani. Imi spunea atunci cu mandrie ca in acele saptamani sectia producea mai multa fonta de cat in mod normal, desi gurile rele erau de parerea ca – “el nu intelege ca nu au ce face cu toata fonta in plus”. Eh, it’s complicated …
Cum a inteles tata ca trebuie sa fie un ardelean
Tata a vorbit intotdeauna perfect romaneste, fara pic de accent, tot asa de bine precum a vorbit ungureste. A avut destui prieteni romani, si avea obiceiul sa-mi spuna ca “A becsuletes roman sokkal becsuletesebb mint sok magyar” (romanii de treaba sunt mult mai de treaba de cat multi unguri). A avut intotdeauna o pretuire adanca fata de romanii care vorbeau si ungureste, pentru ca i s-a parut un act de respect si de prietenie fata de minoritatea sa. Desi a avut gura mare cu multe ocazii, nu i-au placut extremistii. Una din persoanele lui favorite a fost doamna Smaranda Enache din Targu Mures, pe care a admirat-o pentru civismul echilibrat. A fost intotdeauna foarte amical cu rromii din zona noastra, pe care i-a tratat cu mult respect, si cu care ii placea sa stea de vorba. Nu i-au placut niciodata cei din UDMR, pe care i-a considerat nepotisti, corupti si nescoliti. Nu i-a placut niciodata politica sau politrucii.
In ultimii ani descoperise nu stiu ce legatura de-a familiei noastre cu Secuimea: isi formase convingerea ca noi eram de fapt secui, care cu multa, multa vreme in urma se mutasera in zona Hunedoarei, la Rakozsd. De ce tocmai acolo? “Mert Matyas kiraly csak jokepu embereket akart latni, amikor reggel a Hunyadi kastelynal kinyitotta az ablakokat. Ezert hozott csak szep embereket Rakozsdon.” (Pentru ca Matei Corvin vroia sa vada doar oameni chipesi, dimineata cand deschidea geamurile Castelului din Hunedoara. A adus de aceea doar oameni frumosi la Racastie.)
Ce am inteles eu din toata intamplarea
Nu m-am dus sa-mi schimbe livretul militar, pentru ca mi-a fost frica de consecinte. Totusi erau anii cand socialismul nationalist a fost in floare. Livretul meu a ramas cum l-am primit. Nici nu mi-am schimbat numele. Dar tata nu a vorbit cu mine – de loc – toata vara. M-a ignorant ca si cum n-as fi existat. Am avut curajul sa ma “arat la fata” din camera unde am stat, doar in clipele cand era plecat de-acasa.
As proceda astazi la fel cu baietii mei? Categoric – nu. [ Bineinteles, lucrurile s-au schimat mult de-atunci. Am devenit cu totii americani … ]
Legat de livretul meu, continui sa cred ca nu conteaza ce scrie acolo. Conteaza doar ce simt eu. Pe de alta parte exista o diferenta majora intre mine si tata: eu traiesc in vremuri in care pot sa-mi afirm nationalitatea pe care o simt. El a trait in vremuri in care s-a vazut dat la o parte tot mai mult si tot mai mult, marginalizat si ignorat doar pentru ceea ce se nascuse.
Se spune ca nu poti rationaliza (explica) ceea ce iubesti sau ce este credinta ta sau ceea ce simti ca esti. De exemplu, un patriot este patriot pentru ca asa ii spune inima, nu creierul. Un credincios este credincios pentru ca – crede – nu pentru ca cineva i-a explicat si l-a convins de logica stiintifica a credintei sale. Credinta si logica izvorasc in doua parti diferite ale creierului nostru, parti care se influenteaza doar slab intre ele. De aceea, nimeni nu va descoperi vre-odata credinta demonstrand stiintific Biblia. Pur si simplu nu suntem construiti sa functionam asa.
Cam la fel stau lucrurile si cu dragostea mea pentru Ardeal: iubesc Ardealul pur si simplu, fara sa ma intreb de ce. Simt in mine o stare de liniste si de comfort fizic. O stare de normal, de obisnuit. Totusi, daca vreau sa atribui o cauza acestei stari, cred ca ea porneste poate de la atasamentul pe care l-a avut tatal meu pentru Transilvania. Undeva in hatisurile foarte complicate ale conexiunilor neuronale din creierul meu, atasamentul meu fata de tata s-a “metamorfozat” (si) in dragostea mea pentru Ardeal.
Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.
