„Calabria pare a fi fost creată de un Dumnezeu capricios care, după ce a creat diverse lumi, s-a amuzat să le amestece între ele.” (Guido Piovene).

Îmi doream de ani de zile să vizitez regiunea Calabria dar nu s-a ivit niciodată ocazia, aşa că, la inițiativa Camerei de Comerţ din Cosenza, am acceptat cu multa curiozitate invitația de a face acolo o deplasarea în scopuri de cunoaștere și promovare a zonei. Poate să pară ciudat, dar despre acea regiune auzisem mai degrabă lucruri rele: Mafia cea atotputernică și controlul ei absolut asupra vieții locuitorilor, climatul de nesiguranță și așa mai departe. Chiar vroaim să văd cu ochii mei dacă e cum spun unii ”mai bine de stat acasă” decât să dai ochii cu temuta mafie calabreză, cunoscută drept „N’drangheta”. Calabria, în imaginaţia colectivă, este un teritoriu de vis, dar inaccesibil tocmai din acest motiv.

Mi-am luat inima în dinți și cu acea curiozitate specifică jurnaliștilor am plecat în necunoscut. Ei bine, vă spun chiar de la început că am găsit o minunăție! Locuri incredibil de frumoase, neafectate de turismul de masă, locuri unde culorile şi parfumurile te poartă cumva în timp, la originile noastre, ținându-ne totodată departe de „lumea dezlănţuită”.

O lume de o extraordinară frumuseţe, cu castele, burguri în miniatură care apar în zare pe coline ca nişte presepi răspîndiţi pe piscurile muntoase privind în jos spre valurile zgomotoase care se izbesc de temelia rocilor, sanctuare ale naturii, vestigii arheologice, râuri jucăușe, lacuri oglindind cerul albastru dar, mai ales, marea cea mare și frumoasă de care nu au cum să nu te îndrăgostești.

Calabria este încinsă ca într-o îmbrăţişare, strînsă între două mări, Ionică şi Tireniană, între albastrul transparent şi azurul profund în care se oglindesc piscurile mai multor masive muntoase, iar cei peste 780 de km de plaje cu nisip şi ţărmuri sălbatice aduc acestor ţinuturi faima de „Paradis terestru”. 

Sila – muntele blând al Calabriei

Vizita noastră începe cu Masivul Pollino şi Parcul Naţional del Pollino, Platoul Silei cu lacurile Cecita, Ampollino şi Arvo care i-au dat denumirea de „gran bosco d’Italia” (marea pădure a Italiei).   

Sila este un platou muntos aflat în centrul Calabriei şi în inima Mediteranei, iar graţie biodiversităţii ei a fost integrata în reţeaua rezervaţiilor biosferice Mab ale Unesco şi a aderat la Carta Europeană pentru Turismul sustenibil în ariile protejate.

Un teritoriu imens cu splendori naturalistice şi peisaje de invidiat, cu brazi argintii giganţi şi castani pătrunşi de liniştea vîntului timid care tulbură frunzele foşnind la atingerea razelor de soare răzleţe, răzbind cu greu prin acoperişul des al pinilor seculari.

Parcul Sila nu este doar un paradis pentru umanitate ci şi pentru numeroasele specii de animale sălbatice şi domestice. Aici, în această zona poți să te delctezi și cu produse culinare specifice, reprezentante ale unui curent slow-food foarte la modă în lume în acest moment. Mă refer la câteva produse tipic calabreze precum gustoasele salamuri şi brânzeturi de ovine şi caprine,”Cipolla rossa di Tropea IGP” (ceapa roşie din Tropea); „Patata della Sila IGP” (cartoful de Sila IGP); „Limoni di Rocca Imperiale IGP”; „Liquirizia di Calabria DOP”; „Bergamoto di Reggio DOP”; „’Nduja di Spilinga” (grasime de porc cu ardei iute concentrat), etc.

Adevărata călătorie nu este cea în căutare de noi pământuri, ci de a le privi cu alţi ochi…”  (Marcel Proust)

Încă din antichitate călătoria reprezenta pentru om o metaforă a existenţei, o continuă căutare de sine, o sete de inefabil şi inedit pe care o găseau nu de puţine ori în peregrinajele spre locurile sacre.   

Ne continuăm şi noi călătoria pe drumuri şerpuitoare tipice Carpaţilor noştri, doar că ne aflăm la poalele Apeninilor calabrezi, în Riviera Cedrilor, pe coasta tireniană a Calabriei pentru a vizita Santuarul lui San Francesco di Paola, sfîntul patron al Calabriei, un eremit născut la Paola pe 27 martie 1416 şi mort la Tours în Franţa pe 2 aprilie 1507.

Printre miracolele înfăptuite de San Francesco di Paola, amintim trecerea Strîmtorii Messina (care leagă Sicilia de Calabria) în 1464 cu o barcă cu vele, învierea mieluşelului Martinello devorat de foame de către constructorii schitului, readucerea la viată a unui peşte Antonella, mîncat de aceiaşi muncitorii şi aruncat apoi scheletul în izvoraşul numit „Cucchiara”, azi loc de pelerinaj şi unde se bea apa sfinţită cu puteri vindecătoare, cu un polonic. Aceste locuri sfinte întîmpină şi astăzi milioane de pelegrini în căutare de sine şi de miracole, iar San Francesco di Paola nu mai este doar protectorul Calabriei ci şi al creştinilor din lumea întreagă.  

„În muntele Sila se percepe vocea tăcerii şi a Creatorului” (Gioacchino da Fiore)

Drumeţului îi stă bine cu drumul aşa că ne continuăm calea spre ultima metă, Abbazia di San Giovanni in Fiore, construită în secolul al XII-lea de abatele Gioacchino da Fiore. Teolog şi gînditor calabrez, primul reformator al Ordinului Cistercian şi fondator al Ordinului Florense, „profetul Duhului Sfînt” care, după 8 secole de la moartea sa continuă să inspire gîndirea filosofico-teologică a Occidentului. S-a născut la Celico în Calabria în 1135 ca. iar la 20 ani a făcut un pelerinaj în Terra Sfîntă unde, după spusele cronicilor epocii, în timpul şederii la Jerusalim a primit revelaţia dublei Legi, adică înţelegerea concordanţei între Vechiul şi Noul Testament, intuiţie care va deveni apoi fundament şi metodă a doctrinei sale exegetice.

Gioacchino se dedică scrierii Genealogia, un text scurt însoţit de o diagramă reprezentînd arborele generaţional. Prezenţa acestor ilustraţii a constituit apoi o sursă de inspiraţie pentru interpreţii succesivi printre care şi Dante Alighieri în Divina Commedia, care îi dedică nişte versuri în Cîntul XII din Paradis (vv.139-141) şi, spun unii, că toată Divina Commedia ar fi inspirată din scrierile abatelui Gioacchino da Fiore.

Cele trei opere principale ale lui Gioacchino sunt: Psalterium decem chordarum; Liber concordiae Novi ac Veteris Testamenti şi Expositio in Apocalypsim în care se reflectă intuiţiile şi profeţiile sale. După un model trinitar, Gioacchino a divizat istoria în trei epoci fundamentale, trei vîrste care stau la baza gîndirii teologice gioachimite:

Vîrsta Tatălui, corespunzătoare Vechiului Testament (Ebraismul) de la Adam la Ozia, regele Iudeii (784-746);

Vîrsta Fiului, cuprinsă între venirea lui Hristos şi anul 1260 (cînd s-a presupus sfîrşitul lumii), reprezentînd  Noul Testament care a conferit oamenilor rolul de fii ai lui Dumnezeu (Creştinismul);

Vîrsta Duhului Sfînt a Evangheliei Eterne care ar fi caracterizată de o perioadă în care oamenii ar intra în contact direct cu Dumnezeu, ajungînd la libertatea deplină predicată de mesajul creştin, perioadă cuprinsă între 1260 şi sfîrşitul „mileniului sabatic”.

Idealul evangelic care ar fi venit în viitor, după spusele lui Gioacchino, nu ar fi fost un proiect de întoarcere la origini ci aşteptarea a ceva absolut superior, o nouă lume, o nouă umanitate, o nouă Biserică şi organizarea unei noi existenţe spirituale care să o întreacă pe cea a timpului prezent.

Figura a XI-a (Tav.XI) Cercurile trinitare în trei culori şi numele lui Dumnezeu este capodopera teologiei figurale şi a simbologiei lui Gioacchino, figură care exprimă viziunea sa teologică a istoriei lumii, înţeleasă în întreaga ei totalitate şi în devenirea sa progresivă ca „teofanie” sau manifestare temporală a eternului mister Dumnezeu-Trinitate. Sugestivul tablou simbolic sintetizează cu limbajul său viziv şi imediat, motivele fundamentale ale doctrinei lui Gioacchino da Fiore. O relevanţă deosebită o are în figură, simbolismul Tetragramei divine IEUE (sau IEVE).  

Gioacchino da Fiore a murit în 1202 la Pietralataîn Calabria însă doctrinele sale au influeţat toate tentativele orientate spre un reînnoire spirituală.

Din cauza viziunii teologice conţinute în profeţiile sale şi pentru criticile aduse diverselor structuri ecleziastice din programul său de reînnoire a vieţii monahale, toate scrierile lui Gioacchino da Fiore au fost condamnate de către Concilium Lateranense din 1215 şi nici după 800 de ani nu a fost încă beatificat.

Drago magnos-  anticristo-e il tempo che stiamo vivendo ora