Citesc cartea „Written in history: letters that changed the world” de Simon Sebag Montefiore. O colectie de scrisori ale unor oameni celebrii. Nu este chiar cartea lui cea mai tare, in my opinion, dar selectia este foarte neasteptata (de exemplu, scrisoarea lui Mahatma Gandhi catre Hitler).

A fost odata o politica onesta

Un capitol interesant prezinta secventa de scrisori, care a dus in final la duelul intre Aaron Burr si Alexander Hamilton (vezi muzicalul “Hamilton” pentru o prezentare cantata). Hamilton a fost un geniu: unul dintre cei trei autori ai lui „Federalist papers”, articolele de ziar care au stat la baza Constitutiei SUA, general, fondatorul US Treasury, secretary of the treasury (adica ministru de finante). Burr: vicepresedintele lui Jefferson, si un mare gelos pe geniul lui Hamilton. Scandalul intre ei a pornit de la faptul ca Hamilton ar fi spus despre Burr ca „nu este o persoana de incredere”. Cei doi s-au duelat, iar Burr l-a ucis pe Hamilton.

Ha, deci – a fi considerat om in care nu poti avea incredere – era in politica de acum doua sute de ani motiv de duel pe viata si pe moarte. Increderea altora in tine era ceva fara de care un om de (cu) onoare nu putea trai. Pai, acum orice dezbatere politica porneste de la premisa ca nu poti avea nici o incredere, dar absolut nici una, in adversar. Ca acesta este cu siguranta – completely out of touch cu realitatea. Ca este un mincinos. Ca duce lumea de nas. Corupt. Parvenit. Delasator. Indolent. Rasist. Incompetent. Nepregatit. Habarnist. Prefacut. Insensibil. La astea (si n-am terminat lista) adaug cele “specific romanesti”: Analfabet. Analfabet functional. Anagramat. Needucat. Necioplit. Hot. Tradator.

Cum s-a ajuns asa de jos? [ nu doar in Romania ] De ce sunt inca destui cei care “saliveaza” dupa o cariera politica, daca ea a devenit repozitarul tuturor defectelor umane? [ ca si cum Noul Infern a lui Dante ar fi populat doar cu politicieni ]

Geniul lui Gandhi: opozitia nonviolenta

Mahatma Gandhi ii scrie in 1940 lui Hitler cerandu-i acestuia sa renunte la razboi. In acea perioada, oarecum, ambii erau de aceeasi parte a baricadei anti-britanice: Hitler ducea razboi impotriva Marii Britanii, iar Gandhi lupta pentru independenta Indiei de colonialismul britanic. Gandhi ii sugereaza lui Hitler sa lupte folosind tactica sa, respectiv opozitia nonviolenta si neinarmata. Mesajul lui Gandhi este fara nici un menajament: el caracterizeaza actiunile lui Hitler ca fiind monstruoase si sub demnitatea umana, ii spune ca a inrobi pe altii este degradant pentru spiritual uman, si concluzioneaza ca va lasa poporului sau o “mostenire”, de care acestia nu vor avea cum sa fie mandrii.

Scrisoarea lui Gandhi este de o clarviziune istorica impresionanta, acum cand Hitler este considerat de istorici ca fiind cel mai mare monstru pe care omenirea l-a produs.

Dar geniul lui Gandhi a stat in faptul ca a identificat calea prin care India a reusit sa-si dobandeasca independenta in vremuri in care Marea Britanie era una din super-puterile lumii, poate cea mai grozava intre ele. Civismul si opozitia nonviolenta si neinarmata (pe care Gandhi le-a conceput) au schimbat insa regulile jocului, astfel ca marimea si forta armatelor nu a mai contat. Confruntarea militara a fost substituita de cea politica si civica. Solutia lui poate fi generalizata inca un pas mai departe pentru zilele de astazi: confruntarea politica inegala (de exemplu, intre o miscare noua si “sistemul” politic traditional) poate fi intotdeauna inlocuita cu o “competitie” civica si culturala, astfel incat in ultima instant cea politica sa devina irelevanta.   

Criza rachetelor din 1962

O alta scrisoare capitala este cea trimisa in 1962 de Nikita Hrusciov, liderul URSS, lui John F. Kennedy, presedintele SUA. Scrisoarea este din momentele de apogeu ale crizei rachetelor sovietice amplasate in Cuba. Criza a aparut dupa ce America a descoperit bazele de rachete, baze aflate la doar cateva zeci de mile de Florida.

Reactia americana a fost sa introduca un embargou (de fapt, o blocada navala) in jurul Cubei, izoland astfel insula de lume. Cateva nave sovietice, care transportau echipament militar, au incercat sa atinga Cuba, dar au fost interceptate si oprite de marina americana. Momentele au fost extrem de complicate si de tensionate, pentru ca disputa care s-a produs ar fi putut usor si rapid degenera intr-un razboi nuclear, mai ales ca Hrusciov se afla sub “presiunea” maresalilor sovietici, care-si doreau o ciomageala cu americanii.

Hrusciov i-a trimis lui JFK doua scrisori: prima foarte batoasa si confruntationala. A doua mai cumpatata. A doua a fost cea care a inceput procesul de calmare reciproca, proces ce s-a incheiat cu eliminarea bazelor de rachete sovietice din Cuba, iar apoi a celor americane din Turcia.

Hrusciov a inteles ca atat JFK cat si el nu vor sa apara in ochii lumii ca fiind slabi si intimidabili. Asa ca sugereaza in a doua scrisoare ca – “El va declara public ca navele sovietice nu transporta echipament militar. Aceasta declaratie sa fie urmata de una in care JFK spune ca SUA nu doreste sa invadeze Cuba si nu sprijina pe cineva care ar face-o. In acest context, prezenta militara sovietica in Cuba ar deveni nenecesara.” Si tot Hrusciov continua, “Daca veti face primul pas spre razboi, in acel moment, noua nu ne ramane de cat alternativa de a va raspunde la provocare. (…) Domnule Presedinte, dumneavoastra si cu mine, nu trebuie sa tragem de cele doua capete ale nodului razboiului, pentru ca cu cat tragem mai tare, cu atat nodul este mai strans. Si astfel poate veni un moment cand nodul este asa de strans, incat chiar daca vrem, nu vom mai putea sa-l desfacem. (…) si nu trebuie sa va explic ce va insemna asta pentru ca ambii stim de ce forte teribile dispun tarile noastre.”

Nu sunt expert, dar din ce declara politicienii de varf din tara, eu cred ca Romania nu a inteles niciodata relatiile americano – sovietice / rusesti. In cartea sa “From cold war to hot peace”, Michael McFaul, fost ambasador american la Moscova, explica clar ca politica externa SUA doreste sa evite cu orice pret o confruntare militara cu rusii, pentru ca (asa cum a scris in ’62 si Hrusciov), ambele tari inteleg ca nu poate exista o astfel de confruntare intre ele. Tot McFaul spune ca bazele de la Marea Neagra (deci si cea din Romania, nota mea) sunt pentru protectia impotriva Iranului, nu impotriva Rusiei, asa cum se sugereaza mereu in tara. Si McFaul concluzioneaza ca de-alungul vremii, americanii si rusii au invatat destul de bine cum sa joace echilibristica evitarii razboiului prin deterrence (prevenire) (unii specialist fiind de parere ca armele nucleare au fost poate motivul pentru care nu a existat un alt razboi mondial).

Si in final o perspectiva umila

Insa scrisoarea care m-a impresionat cel mai tare a fost cea trimisa in anul 961 de pe patul sau de moarte de califul Abd al-Rahman al III lea fiului sau. Califul a fost unul dintre cei mai straluciti stapani arabi ai peninsului iberice, un general splendid, si un politician abil. Un om care a atins culmea bogatiei, a puterii, si a gloriei. El spune: “Am domnit peste cincizeci de ani in pace sau razboi, iubit de supusii mei, temut de dusmani, si respectat de aliati. Bogatii si onoare, putere si placere au asteptat chemarea mea, si se pare ca nu exista noroc (blessing) pamantesc de care eu sa nu fi avut parte. In aceasta situatie, am numarat cu rabdare toate zilele de fericire adevarata (pe care le-am avut in viata mea, nota mea), numarul lor a fost in total – patrusprezece – o Doamne!”

Nu are sens sa mai adaug nimic la ultima scrisoare: patrusprezece a fost numarul total al zilelor fericite traite (intr-o viata de saptezeci de ani) de unul dintre cei mai gloriosi, mai bogati, si mai puternici oameni care au existat vre-odata pe Pamant. Si atunci?

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.