REPORTER: – Vă propun să începem dialogul,amintind că în perioada 1972 – 1981 ați fost redactor și secretar general de redacție la revista „Flacăra”. Ce însemna „Flacăra” de atunci pentru presa românească?
NICOLAE CRISTACHE: – Nu știu… Chiar nu știu ce însemna „Flacăra” pentru presa din România. Existam. Nu prea citeam alte publicații. Aveam prieteni jurnaliști, puțini, fără să-i citesc. După marele cutremur din 1977, eram răvășit. Trăisem un coșmar. În noaptea aceea cutreieram străzile ca într-un film de coșmar; urlete de oameni rămași suspendați în blocuri pe jumătate prăbușite, cărători buimaci de bocceluțe spre nicăieri, salvați din casele dărâmate… Nimic nu mai era întreg. Doar întuneric. Fără sfârșit. Îngroziți, trăiam psihoza că nimic pe lume nu are valoare în afara vieții. Ca să am grijă de copii, să nu mai umblu hai-hui prin țară, ca reporter, am plecat de la „Flacăra” la „Informația Bucureștiului”. Am avut o primire colegială emoționantă. Scriam ce voiam, când voiam. Aveam prieteni să-i ungi pe pâine. Doar că, în afara redacției. Treptat, oboseam. De nefacere. Trăiam cu doar un sfert din mine. Celelalte trei sferturi erau blocate, nu le puteam folosi. Am intrat în spital. Medicii m-au sfătuit să-mi schimb locul de muncă. M-am întors la „Flacăra”. Puteam lucra cu supramăsură. În neștire, aș putea spune. Căutam viața, toți. Iscodeam după oameni, universuri fascinante. Nu făceam presă, scriam literatură, și încă de cea mai bună calitate. Fiecare expresie nouă se solda cu un strigăt de bucurie în ceilalți. Nu mai încetam cu felicitările. Care însemnau tot atâtea încurajări să continuăm, spre mai frumos, spre mai peformant. O lume de prieteni, cu prieteni…
REPORTER: – Am auzit spunându-se că Adrian Păunescu, în calitate de șef de gazetă, era un om deosebit de exigent cu subalternii săi. Este adevărat? Cum ați colaborat cu el?
NICOLAE CRISTACHE: – Păunescu avea faimă de căpcăun. Groaza ne ținea în priză. Fără pauze, fără răgazuri. Într-o seară, am fost convocați, cei din conducere, să discutăm cazul Emanoil Valeriu. Nu mai țin minte ce făcuse. Ceva propriu lui, pesemne. S-a pus la vot. O sancțiune aspră. Toți au votat pentru, eu, împotrivă. Nu fiindcă eram prieteni. Pur și simplu nu eram convins. Adrian m-a rugat să nu mă disloc. „Nu e bine să avem o gaură, Cristele, mi-a spus. Te rog eu, fii alături de ceilalți.” Până la urmă m-a convins să votez și eu pentru. El a repetat votul. „Cine e pentru?” Toți am ridicat mâna. „Cine e împotrivă?” Singurul care a ridicat mâna a fost el. Doar el. Avea drept de veto, așa că sancțiunea a căzut… Viața era și joacă.
REPORTER: – Ce jurnaliști de valoare s-au perindat prin redacția revistei „Flacăra”?
NICOLAE CRISTACHE: – Jurnaliști de valoare?… Repet, nu prea eram jurnaliști, făceam literatură. În felul fiecăruia, toți eram valori. În sensul lucrului total. Toți scriam, de la șofer, la redactor șef. Nume mai apropiate de mine: Dorin Tudoran, Tudor Octavian, Cornel Nistorescu, Ilie Purcaru, Mihai Pelin, George Arion, Horia Pătrașcu, Dinu Flămând, Victor Niță, Iulian Neacșu, Viorica Ciorbagiu, Eugen Seceleanu, George Stanca…
REPORTER: – Dacă v-ar ruga cineva să faceți o comparație între jurnalismul practicat la noi înainte de 1989 și cel de astăzi, ce ați dori să subliniați?
NICOLAE CRISTACHE: – Nu se poate face comparație. Alte vremuri, alte mijloace, alte tehnici. Cel mai înzestrat dintre noi, Ion Cristoiu, a făcut tranziția; a pus temelie nouă. Mai întâi printr-o observație epocală. Eram în biroul Președintelui de atunci, Ion Iliescu, mai mulți invitați. A vorbit mai întâi Paul Everac, am urmat eu și după mine, Ion Cristoiu. A vorbit puțin. Eu am reținut atunci ca și-acum o singură vorbă, pe care n-am s-o uit în viața mea: „Știți care-i ghinionul dumneavoastră, domnule președinte?”, l-a întreabat Cristoiu retoric. „Ați ajuns târziu în vârful țării. Sunteți om de stânga, nevoit să conduceți o țară spre dreapta…” Cristoiu a făcut istorie luând-o la dreapta, cum l-a căinat pe Ion Iliescu, și a inventat la ziarul lui o secție cu știri despre găini care fată pui vii. Așa a ajuns la un tiraj de 600.000 de exemplare. Iar stilul acesta, apoi, s-a împrăștiat în toată așa-zisa presă nouă. Îl poți respecta pe Cristoiu, nu și iubi. Din păcate, pentru mine este invers. Nu-l pot respecta. Năravul și l-a păstrat, dar îl iubesc… Jurnalismul, în sine, are aceeași misie astăzi ca și acum o sută de ani. Jurnaliștii se schimbă. La „Flacăra” am avut un coleg, prieten bun, Dumitru Constantinescu. Semna sub pseudonim. Numele real nu-l spun. Au venit la el, pentru a-l racola, câțiva inși cu epoleți. A refuzat. Când aceia au continuat să insiste, s-a enervat, a răbufnit și a rupt un scaun, ca să nu rupă un om. Îl iubeam. Eu citeam poeziile lui, el citea proza mea. După 1989, i-am trimis spre lectură, ca altădată, ultima mea producție. Mi-a răspuns că va citi, dar contra bani… Aceasta-i ceea ce s-a schimbat. Și scaunul. Câțiva colegi de la „Scânteia mică”, a tineretului, dechiseseră un serial despre un profesor de matematică din Sinaia, corupt, îmbogățit peste noapte, cu palate sub acoperire, piscini și bijuterii de milioane. Profesorul a fost dat afară din școală; i-au fost blocate cărțile de specialitate în edituri; fiica cea mare, Luana, a intrat în spital, la psihiatrie; soția, profesoară de chimie, a fost interzisă… Am scris și eu, am fost la redactorul șef de atunci, Dan Fruntelată, propunându-i să continui ancheta împreună cu redactorii săi. A refuzat, și am continuat-o singur. Am descoperit, în locul profesorului corupt, un cadru didactic iubit în tot orașul, modest și dedicat profesiei sale, peste 90 la sută dintre elevii din clasa lui de matematică erau admiși în Politehnică. După ce aflau de izbândă, primul telefon nu-l dădeau părinților, ci mentorului… Un erou. Un mare erou. Cum a fost posibil? A reprimit toate drepturile, a fost numit director, profesorul de istorie care a furnizat informațiile invidioase reporterilor de la „Scânteia mică”, așa îi ziceam noi, s-a sinucis. S-au sinucis cei de la Rise Project după noianul de informații false primite de la SRI despre Dragnea? Și-au dat demisia cei de la SRI? O altă anchetă de-a mea a condus la eliberarea din pușcăria de la Aiud a unui „criminal” condamnat la ani grei de temniță pentru un omor săvârșit de milițieni. „Flacăra” a demonstrat că de vină erau milițienii. Pe atunci, milițienii erau considerați sfinți de neatins. Am scris două cărți, „Recurs la morală” și „Vinovații nu știu nimic” cu astfel de investigații. Găsiți singuri deosebirea între jurnalismele din cele două epoci….
REPORTER: – Se mai poate spune că presa din România este a patra putere în stat?
NICOLAE CRISTACHE: – Presa a fost și este o putere în stat. Din păcate. Fiindcă puterea ucide frumosul, inclusiv adevărul. Atrage nimicnicia ca lumina opaițului gâzele. Lumina, așa puțină cât îi permite veacul, sub bagheta puterii se încețoșează, se murdărește și se îngrețoșează într-o băltoacă murdară.
REPORTER: – De ce credeți că sunt atât de împărțiți în „tabere” jurnaliștii de astăzi?
NICOLAE CRISTACHE: – De ce astăzi? Dintotdeauna a fost așa. Deși eu n-aș zice că ziariștii sunt împărțiți… Ziaristul, care e ziarist, nu poate fi altceva decât ziarist. Nu poate fi împărțit. Privind astfel lucrurile, astăzi nu prea există ziariști, ci activiști în presă. Barbari când se închipuie analiști, precupeți când se cred liberi. Și totuși sunt și excepții: Cornel Nistorescu, Ion Spânu, Ionuț Cristache, mai puțin atunci când se vrea nonconformist… Și mai sunt, bineînțeles… Dacă-or mai fi!
REPORTER: – Sunteți, pe lângă jurnalist, un scriitor și un scenarist apreciat. Cum ați reușit să „împletiți” cele trei preocupări? Există „un grad de rudenie” între ele?
NICOLAE CRISTACHE: – Nu știu cât sunt de apreciat. Nu sunt și aia, și aia. Sunt doar eu. Nu împletesc ceva cu altceva. Cine va mai trăi o mie de ani, va înțelege. Și mai ușor le va fi celor după un milion de ani… Glumesc.
REPORTER: – Am observat că presa online ia amploare de la o zi la alta, în timp ce unele publicații tipărite dispar peste noapte. Care ar fi cauza acestui fenomen, după părerea dumneavoastră?
NICOLAE CRISTACHE: – Viața! Parșiva asta care este altceva exact când crezi că ai dibuit-o!
REPORTER: – Referindu-ne la tinerii jurnaliști, se poate spune că presa românească se află pe mâini bune? Vă adresez această întrebare având în vedere notorietatea și renumele dumneavoastră, ca senior al breslei jurnaliștilor.
NICOLAE CRISTACHE: – Mâini bune? Nu există mâini bune. Tânărul se află în propriile sale mâini. Are modele de unde alege. Dacă nu găsește ce-l face mare imediat, dărâmă… Din nefericire, nevolnicul este convins că dărâmând a descoperit apa caldă. Important este ce construiește în loc. Deocamdată doar dărâmă, de te miri că mai are ce. Neconstruind, se alege cu praful de pe tobă. Chiar dacă praful ăsta poartă culoarea milionului. Este poate și motivul pentru care coșciugele diferă; cu cât sunt mai goale, cu atât sunt mai scumpe.
În loc de Epilog:
Am fost primit în trustul Expres al lui Mihai Cârciog și Cornel Nistorescu, cu
aplauzele primului și ale soției acestuia. I-am propus ca ziarul cotidian pe
care intenționa să-l scoată să afișeze în fiecare zi, în antet, suma cu care am
plecat și profitul la care ajungem. Era o nebunie a mea. Aceea de a strânge
comunitatea în jurul unei încrederi, a unei solidarități umane. A unei
comunități fără regi și sclavi. Am pierdut eu. Cârciog a ajuns milionar cinsit.
I-am propus domnului Ion Iliescu un ziar de stânga în care noi, cei de stânga, nu publicațiile alogene, să veghem ca în partid să nu existe îmbogățiri frauduloase, corupție, devieri de la credința noastră. Am obținut un credit de 5 (cinci) milioane de dolari. Adrian Năstase s-a opus. Nu eram de „gașcă”. Banii nu s-au pierdut, doar că nu știu eu unde au ajuns. Dacă ar mai fi fost măcar încă un închipuit ca mine! Dacă…
Din păcate, un romantic mai idiot ca mine nu s-a născut! A trebuit să-i țin eu locul.
noiembrie 2019
Interviu acordat de Nicolae Cristache lui Ioan Vasiu /UZPR
