Acest articol este o – mica minune – pentru mine: iaca am ajuns la cincizeci de articole scrise pentru “Stirile Transilvaniei”, si Andrei Nistor inca nu m-a afara. [ Nu stiu de ce, dar imi vine acum in minte episodul din “Seinfeld” in care Kramer este dat afara de la o firma, la care de fapt el nu era angajat. ] Cand m-am apucat sa scriu, i-am atras atentia lui Andrei: “Iti asumi un risc mare cu mine. S-ar putea sa-ti daram publicatia.”

Multumesc, Andrei, pentru incredere, multumesc, Sorin, pentru “lipeala” facuta cu Andrei, si multumesc tuturor celor care au rabdarea si nervii sa citeasca pana la capat prostioarele unuia “care trebuie sa fie atent sa nu se enerveze prea tare, caci s-ar putea sa aiba atac de cord” (cum m-a gratulat asta vara un cetatean de bine pe FB).

Scrisul pentru o publicatie online este un experiment social si psihologic interesant. Mentii un contact mai strans cu cei care te citesc de cat ai avea la o publicatie tiparita. Ajungi sa impartasesti multe lucruri importante legate de persoana ta cu oameni pe care nu-i cunosti. Socant – aparent, dar nu chiar.

Psihologia ne spune ca omul este deseori dispus sa se destainuiasca mai repede unor necunoscuti, ba chiar unor obiecte (cum sunt calculatoare), de cat familiei sau prietenilor. Cercetarea in terapia depresiei si a anxietatii sugereaza ca terapia online cu avatari (adica cu software) pe post de terapisti in loc de oameni produce uneori rezultate mai bine. Asta se intampla pentru ca lumea este mai lipsita de inhibitii cand vorbeste cu necunoscuti. Cand vorbesc in schimb cu familia sau cunostinte, exista teama ca acestia isi vor face o parere proasta in urma destainuirilor. Deci, ce conteaza cel mai mult pana la urma este satisfacerea ego-ului propriu – sa ramanem convinsi ca avem o imagine cat mai grozava in ochii celorlalti.

Dar destul cu explicatiile din psihologie.

Cum am inceput sa scriu

Initial, am scris ganduri zilnice pentru mama mea, ca sa am o legatura mai apropiata cu ea. Ei i-a placut intotdeauna cum scriu. Le-am zis “brambureli” la ce am scris, si am inceput sa le postez pe FB. Iar daca bramburelile mele sunt suficient de “dezinfectate” ca sa le citeasca mama, mi-am zis ca atunci cu siguranta le poate citi oricine, inclusiv sotia mea si seful meu de la universitate.

Am ajuns intre timp la 985 de brambureli de-alungul a peste trei ani. Ele m-au ajutat sa ma sincronizez un pic mai bine cu mama, desi am inteles ca nu le mai citeste de asta vara, de cand Sandy, baiatul meu cel mic, i-a busit conexiunea Internet (si acum poate doar sa se joace Solitaire pe calculator).

Sorin, care-mi citea bramburelile pe FB, m-a incurajat sa scriu pentru “Mesagerul de Bistrita”, pe vremea cand a fost director acolo. Am scris pentru ei un editorial in fiecare saptamana, care a aparut online si in ziarul tiparit. Editorialele au aparut sub ciclul – “Un ardelean la New York”, poate si pentru ca mi-am adus aminte de simpaticul film “Profetul, aurul si ardelenii”.

Perioada de la “Mesagerul” mi-a daruit un mic grup de prieteni FB bistrieni. Toti unul si unul, oameni faini, de care sunt foarte mandru. De absolut toti.

Pentru ca nu sunt de-al locului, caci eu sunt hunedorean, trebuie sa spun ca ii admir mult pe bistriteni pentru felul lor de-a fi – mult mai optimisti si mai veseli de cat noi, hunedorenii. Asa simt eu. Parca, faptul ca traiesc mai la munte (desi si noi avem muntii nostrii), unde aerul este curat si este multa liniste, ii face sa fie mai calmi si cumpatati. Ii laud mereu – pe buna dreptate – pentru emisiunile lor de la “Sangeorz TV”. Asta pentru entuziasmul si intelepciunea lor, dar si pentru ca vorbesc politicos si respectuos intre ei, fara sa se suduie si fara sa se repeada unii pe altii (chiar daca sunt din partide concurente). Am in lista mea si pe primarul meu favorit din Ardeal, domnul primar de la Parva, pe care-l respect pentru dragostea lui pentru locurile sale si oamenii de-acolo. Un om dintr-o bucata.     

Cand a plecat Sorin de la “Mesagerul”, am plecat si eu [ desi precum Kramer din “Seinfeld”, eu n-am fost niciodata angajat acolo. ]

La Stirile Transilvaniei

Am inceput cu vre-o sase luni in urma sa-mi postez “naivitatile” mele pentru “Stirile”. Kudos lui Andrei, ca inca are rabdare sa ma suporte. Nu glumesc cand spun asta, caci am vazut ca de cand scriu online, familia mea se face ca nu ma mai cunoaste, nici Simona, nici frate-miu … “Da, stiu, va fac de rusine pe Internet … Sorry, oricum nu ne stie lumea cine suntem. … Caci in realitate suntem altii, mult mai buni si mai frumosi.”

Ati observat probabil ca scriu despre orice, chiar despre muzica si calatorii, dar nu scriu despre politica. Eu am convingerea ca politica actuala nu poate produce nimic bun si cu substanta. Indiferent de cine vine la conducere. Felul in care partidele isi decid obiectivele lor, precum si modul in care isi selectioneaza varfurile politice ma conving ca nu exista sansa, nici macar prin accident, ca politica sa mane lucrurile inainte pe tremen lung.

Asa cred eu.

Si pentru ca asta cred eu, scriu despre oamenii speciali pe care ii intalnesc, despre locuri frumoase si locuri cazute in paragina, despre scrisorile unor celebritati din istorie si primul zbor pe Luna, despre 4th of July si democratiile liberale, despre patriotism si nocivitatea nationalismului, despre altruism, mentorship si nevoia de a fi a nice person, despre istoria Imperiului habsburgic si experienta mea ca emigrant. Despre orice ma impresioneaza, dar nu despre politica, ca ar fi timp pierdut.

Vreau sa va reamintesc ca punctul meu de plecare la tot ce scriu este intotdeauna o – brambureala – pentru mama mea. O brambureala, nu o axioma, postulat sau teorie. Eu nu am acasa sub pat un glob de cristal, ca sa am pretentia ca inteleg trecutul si prezentul, si cu atat mai putin viitorul. Asa ca tot ce scriu este – o brambureala – desi asta nu inseamna ca nu-mi dau my best intellectual shot. As vrea insa sa asigur pe toata lumea ca voi fi intotdeauna politicos si respectuos fata de parerea oricui, si ca daca se intampla sa calc lumea pe nervi, o fac din nestiinta sau greseala, in nici un caz nu o fac cu premeditare.

La fel ca si in cazul “Mesagerului”, si scrisul pentru “Stirile” mi-a adus un numar de prieteni FB. Nu multi, dar toti oameni de calitate.

Insa s-a mai intamplat un lucru interesant de cand scriu pentru “Stirile Transilvaniei”.

Mi-am descoperit ardelenismul meu, desi cred ca diferiti oameni inteleg in acest moment lucruri diferite prin ardelenism. Ramane sa-mi clarific incet, incet, picatura cu picatura, pe masura ce scriu si alte articole ce inseamna detaliile ardelensimului pentru mine.

Cand m-am intalnit recent la New York cu fostul meu profesor de la Timisoara, am recunoscut ca se prea poate sa fiu in acest moment singurul – ardelean declarat ca atare – de la mine din familie.  Asta imi aduce aminte de o gluma pe care tatal meu o spunea des, “Apám tót volt, anyám sváb, de én magyar vagyok” (tatal meu a fost din Slovacia, mama svaboaica, dar eu sunt maghiar, nota autorului). Vorba ii apartine fotbalistului Toth III. Se prea poate ca si in cazul meu, tata a fost maghiar, mama este romanca, eu am invatat la scoala germana, si simt ca sunt ardelean.

Dincolo de toate, scriu pentru ca imi face placere si pentru ca vreau sa daruiesc tuturor un coltisor unde stiu ca pot petrece – sper – cateva minute fara sa se enerveze. Si in plus sa mai afle si ceva nou, caci nu-mi place sa repet mereu acealeasi subiecte.

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Comentează și tu acest articol

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.