A fi – Carturarul Zero-Barat – este un titlu prestigios si mult ravnit. Asta pentru ca el vine la punga cu o multime de privilegii si sinecuri dupa care saliveaza atatia. Insa acum nu vreau sa scriu despre asta. Poate altadata. Singurul neajuns este ca nimeni nu-mi ia nici un interviu, chiar si unul cat de mititel.
Asa ca mi-am zis, “Nu-i bai. Doar pot sa-mi iau unul singur.” Weekend-ul este aproape, lumea a fost foarte agitata in ultima perioada, asa ca cred ca putem sa privim pentru cateva clipe si intr-o directie mai relaxanta.
Pentru ca nu am idei de intrebari pentru interviu, singura solutie care mi-a trecut prin minte a fost sa iau intrebarile altcuiva (bineinteles, dandu-i credit pentru ele). Asa ca m-am referit la intrebarile din interviul cu Seth Meyers, interviu care a aparut in ultimul numar a lui The New York Times Book Review (10 noiembrie 2019). Jur ca raspunsurile sunt ale mele, si le-am “produs” fara sa trag cu ochiul la ce a zis Seth.
Toate introducerile fiind acum facute, sa incepem asadar interviul, pentru ca emotiile incep sa ma doboare. Rasunsurile mele le-am notat cu CZ-B, bineinteles de la Carturarul Zero-Barat.
Asadar:
Reporter: Ce carti ai pe noptiera?
CZ-B: Aaaah, cartea de vizita, cartea de telefon, pusa peste cea de bucate … Glumesc desigur. Am pe noptierea mea o carte tiparita, “Transylvanian villagers: Three Centuries of Political, Economic, and Ethnic Change” de Katherine Verdery, si aproape cinci sute de carti electronice inmagazinate in Amazon Kindle-ul meu. Le am cu mine tot timpul, pentru ca nu stii cand apar cinci minute libere pe care pot sa le umplu cu citit.
Legat de cartea tiparita, autoarea ei, Katherine Verdery, este profesor universitar la City University of New York (CUNY) din New York City. Dansa a invatat romaneste cu multi ani in urma si a petrecut in anii optzeci ceva timp in zona Orastiei, mai ales in satele Bintinti (actualul Aurel Vlaicu) si Geoagiu. Teza ei de doctorat a fost despre satul ardelean, si cum au evoluat diferitele etnii si culturile lor in paralel.
Desi a fost publicata in 1983, deci poate altcineva a publicat intre timp un material mai recent, cartea este in continuare spectaculoasa, mai ales ca eu nu am citit nimic asemenator. Ceva care sa fi analizat in paralel conceptiile si reactiile etniilor diferite, care traiau in acelasi loc si trebuiau sa rezolve aceleasi probleme.
De exemplu, dr. Verdery poveste despre felul in care satenii romani si cei sasi din satul Bintinti “rezolvau” problema spalatului matelor la taiatul porcului. In cazul sasilor, matele erau spalate de macelar, pentru ca satenii erau convinsi ca fiind o activitate specifica si foarte pretentioasa, specializarea va produce o calitate mai buna a matelor spalate. Este si in interesul macelarului de a face treaba buna, din moment ce reputatia lui este in joc, iar o treaba proasta il va lipsi de clienti in viitor. In cazul satenilor romani, femeile erau cele care spalau matele, motivul spus de ele fiind acela ca “ele sunt harnice, spre deosebire de sasoaice care s-au lenevit.” Dr. Verderi spune ca exemplul este interesant din punct de vedere antropologic, pentru ca el sugereaza ca comunitatile sasesti erau mai avansate in privinta specializarii in activitatile ce necesita skills. Rezultatul ar fi fost o productivitate crescuta in cazul sasilor. Sasii erau mai aproape de o societate capitalista, romanii de una agrara.
Reporter: Care a fost ultima carte pe care ai citit-o?
CZ-B: Am terminat ieri romanul “Kaesebier takes Berlin” de Gabriele Tergit. I-am dat in final doua stele din cinci. Am fost amagit de prezentarea pe care i-a facut-o The New York Times Book Review. Apoi mi-a parut rau sa ma opresc din citit, dupa ce am trecut de o suta de pagini. Cam ca atunci cand termini tot ce ai in farfurie, desi nu prea iti place mancarea din ea.
Romanul este despre povestile fabricate de presa, cum sunt ele umflate artificial pana la limita, dupa care pocnesc afectand o multime de lume in jurul lor. Kaesebier este un cantaret berlinez, bunicel dar nu genial, despre care un ziar publica intr-o dupa-masa un material, cand nu are cu ce umple pagina. Cumva, articolul are priza la public, alte ziare scriu si ele despre Kaesebier din lipsa de alte subiecte mai bune, iar Kaesebier devine extrem de chique intre berlinezi.
Din acel moment, lucrurile continua in avalansa – Kaesebier ajunge star, are concerte la Londra, se scriu carti despre el, se inventeaza tigarile “Kaesebier”, pantofii “Kaesebier”, papusile “Kaesebier”. Cuiva ii vina ideea sa construiasca un intreg teatru doar pentru Kaesebier, teatru care sa aiba puse peste el etaje peste etaje de apartamente luxuoase.
Dar inainte ca teatrul sa porneasca, publicul se plictiseste de cantecele lui Kaesebier. Totul se prabuseste peste noapte: Kaesebier se intoarce in anonimat, ziarul care publicase primul articol despre el se inchide, teatrul nu are succes din lipsa de spectatori, apartamentele de lux raman neinchiriate. Un numar de falimente si doua sinucideri incheie povestea lui Kaesebier.
Recunosc ca sunt obsedat de finalul in care tot ce ai muncit cu greu si cu pasiune o viata ajunge instantaneu la junk. Pentru ca lucrurile acelea pretioase te definesc ca individ, parca ajungi tu la junk cand ajung ele.
Am cunoscut odata un profesor MARE. Cineva de la o alta universitate. In alt domeniu de cat sunt eu. Nu profesor universitar din asta cum sunt eu, care coordoneaza doctoranzi. Ci din acela care coordoneaza post-docs, doctori, si uneori chiar alti profesori. A creat din nimic un intreg institut de cercetare, care avea la un moment dat finantare de peste treizeci de milioane de dolari, si vre-o treizeci de doctori in subordine. Big kahoona, ce mai. M-am intalnit recent cu o cunostinta comuna care mi-a spus ca profesorul cel mare s-a pensionat, institutul lui s-a inchis, doctorii au plecat, si altcineva a primit spatiul sau din cladirea goala.
Nu mi-a venit sa cred: din tot giuvaerul de institut a ramas … nimic.
Vorba aceea, giuvaerul si mandria ta este junk-ul altuia. In final, presedinte, opinca, sau profesor universitar, totul ajunge la gunoi pentru a face loc urmatorului val. Nu-mi iasa asta nicicum din cap …
Reporter: Sunt romane clasice pe care le-ai citit abia recent pentru prima data?
CZ-B: “Candide” de Voltaire, dar trebuie sa marturisesc ca nu mai tin minte nimic din el. Probabil ca trebuie sa incerc carti mai simple.
Reporter: Care este pentru tine cadrul perfect pentru citit?
CZ-B: Dupa o ora de gym, afara frig, la caldurica, cu o cana de cafea langa mine.
Reporter: Care este cartea ta favorite de care nu a auzit nimeni?
CZ-B: Cu siguranta “Citizens: A Chronicle of the French Revolution”. Ea este scrisa de istoricul britanic Simon Schama, profesor la celebra universitate Columbia din New York. Cartea discuta cronologia Revolutiei franceze, dar mai interesant de cat asta, ea analizeaza ce inseamna o natiune si procesul prin care se formeaza o natiune. Astfel, profesorul Schama sugereaza un exemplu foarte simplu, care mi s-a lipit de minte, chiar si acum dupa peste zece ani de cand am citit cartea.
Si anume, el spune ca au avut loc in Franta un numar de evenimente transformative intr-o perioada scurta, de nici un an. Astfel – cineva care a lipsit de la acele evenimente, sa zicem pentru ca a fost plecat in calatorie peste hotare, nu ar mai fi apartinut in spirit noii natiuni franceze, care luase nastere prin acele evenimente din timpul Revolutiei. Ce spune extrem de limpede profesorul Schama este ca o natiune este un organism mult mai complex, mai adanc, mai sensibil, unul care presupune existenta acelorasi nazuinte si aceluiasi set de valori. Daca nu lei ai, n-ai de fapt nici natiune. Este naiv, spune dansul, sa crezi ca faci parte din aceeasi natiune, doar pentru ca vorbesti aceeasi limba.
Reporter: Care autori dintre cei activi ii admiri cel mai mult?
CZ-B: Trebuie sa precizez ca citesc doar in engleza. Singura exceptie in douazeci de ani a fost “Amintiri” de Radu Rosetti. O carte excelenta, care mi-a placut mult. Deci, autorii mei favoriti dintre cei activi: Simon Sebag Montefiore (istoric), David Brooks (jurnalist), Scott Pelley (jurnalist), Edward Wilson (profesor, biolog), Yuval Noah Harari (profesor, filosof), Steven Pinker (profesor, psiholog), Chimamanda Ngozi Adichie (scriitoare americana de origine nigeriana), Simon Schama (profesor, istoric), Daniel Dennett (profesor, filosof), Eric Kandel (profesor, neuroscientist). Si mai sunt destui altii.
Reporter: Ce carte ai vrea sa o vezi subiect de film?
CZ-B: Habar n-am. Asi fi too pretentious daca asi spune acum (uitandu-ma pierdut prin geam) ca – “da, o viata intreaga m-am gandit ca …”. Dar am sa ghicesc ceva. Sunt doua filme care-mi plac foarte mult, “Amadeus”, regizor Milos Forman, si “Pianistul”, regizor Roman Polanski. Imi place nu doar povestea lor impresionanta, dar mai ales ca ea este spusa pe o muzica divina. Am sa urmez deci sablonul celor doua filme, si aleg “Being Wagner” de Simon Callow. Wagner este o persoana foarte controversata, geniul sau de compozitor este din pacate umbrit de anti-semitismul sau. Cred ca un film bun ar avea ceva de spus despre antitezele frumos – urat, geniu – ticalosie, maretie – gunoi. Totul pe muzica fabuloasa a lui Wagner.
Reporter: Ce gen de carti iti place sa citesti? Pe care le eviti?
CZ-B: Imi plac cartile istorice, biografiile, cele despre tehnologie, democratie, opera. Urmatoarea carte pe care o voi citi este despre arta solistilor (de opera) castrato. Nimeni nu stie cum au cantat ei, pentru ca nu exista inregistrari audio din acea vreme. Dar, specialistii sunt de acord ca nimeni din zilele noastre nu se apropie nici macar putin de felul majestic in care au cantat ei. Filmul “Farinelli” prezinta o voce de castrato creata artificial din contopirea celei a unei soprane si a celei unui contra-tenor. Nu-mi plac romanele de dragoste. Nu cred ca am citit nimic altceva infara de “Ana Karenina”.
Reporter: Daca ai organiza o petrecere, ce scriitori ai invita? Indiferent daca traiesc acum sau nu.
CZ-B: Hmmm, ar fi o cina foarte stresanta pentru mine. Dar am sa enumar cinci din favoritii mei. Asta pentru ca nu am o camera suficient de mare pentru mai multi: Goethe, Chinua Achebe, Seneca, Mark Twain. Si l-asi invita si pe Miklos Banffy, cel care a scris “Transylvanian trilogy”. Ca sa-mi povesteasca cum a fost Ardealul in vremurile sale.
