Pentru ca vreau sa evit ca lumea sa-si piarda timpul fara folos, incep prin a spune ca am scris ceva la care mama mea ii va spune, “o mare bolonzie”. Am scris-o insa in primul rand pentru mine. Asa ca treceti peste gandurile mele, daca sunteti o persoana pragmatica, cu alergie la bolonzeli. Daca nu, …
Am vazut recent din intamplare filmul “The Professor” cu Johnny Depp in rolul principal. Filmul este din 2018. Opiniile criticilor sunt in majoritatea lor proaste. Totusi ceva din film m-a tinut o ora treaz noaptea, intre patru si cinci dimineata.
Eroul este un profesor universitar intr-un loc, nu este clar unde. Dar cu siguranta trebuie sa fie o universitate prestigioasa, dupa cum arata cladirile gotice, English gardens, si interioarele sofisticate ale birourilor [ mai ales biroul rectorului ].
In primul minut din filmul, eroul este informat de medic ca a fost depistat cu cancer terminal. Asta ii mai da o jumatate de an de trait – in the best scenario. Restul filmului este despre jumatatea de an ramasa.
Bineinteles, dupa un asa inceput dur, filmul poate fi continuat in tot felul de directii si cu tot felul de mesaje de transmis publicului, toate foarte importante. Nu ma pricep la critica filmelor. Cred insa ca pacatul filmului este ca discuta deodata prea multe teme importante, ceea ce il face confuz si out of focus. Probabil de aici si criticile slabe. Dar pe mine nu ma intereseaza critica filmului.
Eu am rezonat in schimb cu urmatorul fragment din film.
Pentru ca mai are doar un semestru de trait, profesorul cu cancer terminal, Johnny Depp, isi propune pentru prima data in cariera lui, sa-si predea cursul asa cum crede el ca face sens sa-l predea. Fara sa urmeze nici un fel de calapod pedagogic traditional, si fara sa-i pese ce va spune lumea. El decide sa-si urmeaza instinctual sau. Si sa predea ce crede el ca este cursul perfect.
Sala este plina la prima ora de curs. Spre socul tuturor, profesorul insa le cere sa plece acasa acelora care vor doar o nota de trecere, acelora care nu au citit vreodata o carte care sa-i impresioneze, si acelora care sunt imbracati in trening. Tuturor acestora le promite nota C, un sase in Romania.
Mai raman in sala vre-o zece studenti din masa initiala. Lor le spune ca fiecare va trebui sa explice clasei cate o carte, pe care fiecare trebuie sa o aleaga singur. Pentru asta, ei vor primi nota B, un sapte – opt in tara. Nota A, noua sau zece, vor primi doar acei care in plus reusesc sa invete clasa ceva nou.
Noi, cei care lucram in invatamant, stim ca este extrem de complicat, daca nu de-a dreptul imposibil, sa gasesti formula magica pentru invatamantul perfect. The mother-of-all-education-related-questions este aceasta: Care este scopul invatamantului? Pentru ce anume sunt pregatiti studentii (elevii)? Pentru care viitor?
Niciodata nu este clar cine este cel care trebuie sa raspunda la aceste intrebari, si nici macar daca intrebarile puse sunt de fapt cele corecte.
Asa ca profesorul din film isi asuma (pentru prima data in cariera sa) aceasta responsabilitate, atunci cand decide ca el este cel care va raspunde la mother-of-all-questions.
Drept urmare, el decide ca-si va invata studentii trei lucruri: (1) cum sa identifice ceva ce este important pentru ei, de exemplu o carte care ii impresioneaza, si (2) cum sa explice si altora acel je ne sais pas quoi, care face ceva-ul sa fie deosebit. Iar la aceste doua lucruri, se adauga pentru nota A si un al treilea: (3) sa stii sa explici noul si altora. De exemplu, in ce costa creativitatea unei opere literare fata de alte opere literare la fel de magistrale.
In plus, profesorul cu cancer terminal vrea sa-si dedice ultimul semestru acelora asupra carora el crede ca poate avea impactul maxim: si anume, acei studenti care sunt mai talentati in a intelege cum sa identifice noul valoros dintr-o mare de mediocritate, ca apoi sa-l explice si restului.
Daca meditam putin, cred ca suntem cu totii de acord ca asta este probabil una din cele mai importante si mai dificile nevoi ale societatii moderne, indiferent de domeniul la care ne referim. Lumea este plina cu sarlatani, creduli, impostori, si naivi. In plus, fiecare din noi gresim de noua ori pana luam in sfarsit o decizie corecta. Multi nu sunt impresionati de nimic [sau n-au avut norocul sa-si dea seama ce anume ii impresioneaza. ] Profesorul cu cancer terminal vrea sa se ocupe in putinul timp care i-a mai ramas exact de cei care sunt mai talentati in gasirea valorosului, pentru ca de restul [ si anume de cei care studiaza pentru ca asa le cere programa standard ] se poate ocupa apoi oricine altcineva, si dupa ce el nu mai este.
Genul acesta de educatie isi propune sa maximizeze talentul fiecaruia, potrivit convingerii ca fiecare om exceleaza in ceva. Si anume exceleaza in acel lucru care il impresioneaza, unde el intelege ce este valoros, si poate explica si altora. Acesta este de fapt ciclul invatamantului perfect: studentii (elevii) inteleg cum sa invete independent ceva nou si valoros (util), pe care apoi sa-l aplice pentru binele tuturor.
Din pacate un astfel de invatamant nu exista de cat in filme. Cam peste tot in lume, invatamantul este de nivelul C, indiferent ca la clasa faci problem ultra-simple sau probleme de Olimpiada Internationala. Dificultatea problemelor nu are nici o legatura cu ceea ce profesorul cu cancer terminal considera ca este important pentru viata: sa poti sa recunosti si sa intelegi singur si independent noul valoros, ca apoi sa-l explici si sa-l faci util altora.
Invatamantul traditional [ cam peste tot in lume ] este cel in care inveti dupa un manual, ca o fi el de clasa intai sau de universitate. Exista un plan prestabilit. Exista scopuri punctuale. Indiferent de dificultatea materialului, invatarea (learning) nu este de cat o repetitie a ceva ce altcineva deja stie. Este ca si cum ai invata pe de rost o carte de retete (concepute de altii), retete pe care apoi le aplici mot-a-mot ca sa “gatesti” ce vrei sa obtii. Conceperea unei teze de doctorat este poate singurul moment in care cineva are sansa de a studia noul, de a fi creativ, doar ca nici atunci nu se intampla de cat in putine cazuri.
De aceea este probabil realist sa spun ca [ la fel ca si in filmul cu Johnny Depp ], un profesor poate preda un singur semestru perfect in viata – atunci cand nu-i mai pasa de consecinte.
Ce nu ne spune filmul, caci nu face parte din subiectul sau, este ce trebuie sa se intampla in restul semestrelor, stiind ca cursul tau nu este cel perfect. Ci unul care impreuna cu multe altele produc in final o pregatire care sa incerce sa maximizeze sansele unui student pentru o cariera si un viitor care este neclar.
Si aici incep paradoxurile.
Toate studiile arata ca cei care angajeaza intr-o economie moderna apreciaza urmatoarele capablitati (skills), in ordinea importantei lor: comunicare, time management, critical thinking, teamwork, emotional intelligence, initiative. Ori astea nu sunt exact lucrurile pe care le inveti cand rezolvi la tabla probleme de mate, sau cand inveti acasa pe de rost anatomia sau analizele literare. Mai departe, succesul in cariera este mai degraba corelat cu avutia familiei tale si cu capacitatea ta de networking, si mai putin cu talentul si hard work. Si atunci cum trebuie sa arate un invatamant eficient in acele semestre care sunt cele obisnuite? Cele croite pentru traditional si pentru cei multi?
Nimeni pe acest Pamant, de cand existam noi ca specie, nu a reusit sa gaseasca un raspuns unic la aceasta intrebare. Un raspuns care sa functioneze macar acceptabil intotdeauna, indiferent de loc.
Consecinta imediata este ca invatamantul centralizat nu are cum sa ajunga unul perfect. Dimpotriva, are darul sa-si raspandeasca greselile si imperfectiunile sale peste tot. Apoi, invatamantul trebuie sa educe skills care sunt intangibles, adica nu le poti cuantifica prin nota – networking, emotional intelligence, initiative etc. etc. Cum cuantifici initiativa cuiva printr-o nota? In fine, nici unul din noi nu stie cum va arata viitorul peste zece ani sau peste douazeci. Insa peste zece, doua zeci de ani este cand va trebui sa folosesti in viata ceea ce inveti acum. Paradoxul invatamantului este ca a prezis intotdeauna nevoile viitorului uitandu-se inapoi la trecut. Asta a functionat acceptabil in vremurile cand lucrurile au progresat lent. Un lucru insa este cert: rata progresului este in continua accelerare, si este improbabil ca viitorul sa fie asemanator trecutului, nici macar prezentului. Si atunci pentru ce scop trebuie optimizat invatamantul?
Si ma opresc aici. Dupa cum v-am atentionat la inceput, cred ca bolonzia mea este suficienta pe ziua de azi.
Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.
