Disclaimer: Stiu ca scriu cu greseli de ortografie si de gramatica. Un motiv marunt dar important este ca traiesc de peste douazeci si trei de ani in SUA, timp in care am vorbit in romana doar cu sotia mea. Nu citesc si nu scriu in romana in afara de articolele pentru “Stirile”. Nu am spell checker pentru limba romana, iar “Stirile” nu face corectura pentru ca este inca un ziar in formare. Asa ca va rog bare with me, si incercati sa ignorati greselile mele in scris. The main point sper este ce scriu, nu neaparat greselile cu care scriu.

Am fost si raman un admirator al domnului Tokes Laszlo, Tiszteletes Puspok Ur.  

L-am intalnit pe domnul Tokes Laszlo in persoana in primavara lui 2007. Atunci a vizitat biserica noastra reformata din New York City. Bineinteles, a fost pentru mine un moment extrem de emotionant. Doar aici era in carne si oase eroul meu de la Revolutia din Timisoara. I-am strans mana. Am fost surprins cat este de inalt si de subtire. Parea scund la televizor. Cu o fata care parca zambeste mereu, dar cu ochi extrem de darzi, parca putin incruntati. A vorbit foarte rar, alegandu-si fiecare cuvant. Ziua aceea este una de care imi voi aduce intotdeauna aminte.

Lucrurile au luat apoi o intorsatura urata: nu stiu de ce, dar nu a mai fost episcop, a fost declarat spion maghiar, apoi securist, apoi tradator, cei de la UDMR s-au dezis de el, i s-a retras nu stiu ce decoratie de nu stiu care presedinte. A devenit baubaul national. Cunostinte unguri din tara mi-au spus ca ei nu vor sa auda de domnul Tokes. Asta in vremurile in care menestrelul ceausist Paunescu este iarasi la moda. Si cu mici exceptii (doamna Brandusa Armanca este una din ele), cam toata lumea stramba din nas cand este pomenit dansul.

Nu ma intereseaza sa discut acum despre idealurile si convingerile domnului episcop, si cat de bine se potrivesc ele situatiei din Ardeal. Eu stiu foarte bine care este parerea mea si nu vreau s-o bag nimanui pe gat. Astazi vreau sa readuc in atentia noastra pe domnul Tokes Laszlo, eroul cu care a inceput Revolutia de la Timisoara, si nu pe domnul Tokes Laszlo, politicianul.

Eram student in Timisoara in decembrie 1989. In acele zile tragice, exemplul domnului episcop a fost pentru mine dovada vie ca mai existau in tara oameni hotarati sa traiasca conform constiintei lor (si nu cum le cere partidul comunist si securitatea). Am mai invatat atunci ca exista situatii cand viata nu este neaparat cel mai de pret lucru pe care il are un om pe lume. Acestui tip de oameni le spunem in America ca “They put their money where their mouth is”. Adica traiesc exact asa cum predica.  

Imi aduc aminte (atat cat pot dupa treizeci de ani) de momentele din Timisoara lui decembrie 1989, zilele pana cand Revolutia a pornit “in toata tara”. Zilele cand Timisoara a fost singura singurica, iar in tara se raspandise zvonul ca “s-au rasculat pocaitii”.

Lumea uita in general, dar Timisoara a fost deja de facto eliberata de Ceausescu si de comunism inca de pe 20 decembrie 1989, din momentul cand peste 100.000 de oameni s-au strans in Piata Operei. Este greu de crezut ca din acea zi ar mai fi existat un drum de intoarecere la ceea ce fusese regimul lui Ceausescu, in conditiile in care Romania ramasese ultima tara din lagarul sovietic, care inca nu-si daramase dictatorul comunist.

Tocmai m-am uitat acum la pagina Wikipedia despre Revolutia din Timisoara, iar 16 decembrie este prima data mentionata acolo. Insa protestele in jurul domnului Tokes incepusera deja cu ceva vreme in urma. Eu am fost intotdeauna o persoana timida si in plus nefiind timisorean, nu am fost exact la curent cu ce se intampla in Piata Maria, la biserica reformata unde dansul era preot. Imi aduc insa – cu siguranta – aminte ca in dimineata de vineri, 15 decembrie 1989, am avut o lunga discutie cu colegii mei timisoreni (inainte verificarii pe parcurs de la cursul de “Organizarea si conducerea intreprinderilor” – OCI, cum ii spuneam noi), iar timisorenii mi-au povestit de protestele credinciosilor reformati pentru a-l proteja pe preotul lor de represaliile securitatii si ale comunistilor.

Nu stiu exact cand au inceput protestele reformatilor, dar toata Timisoara stia deja de ele pe 15 decembrie. Asa ca protestele din Timisoara au pornit inainte de 16 decembrie 1989, data de care spune Wikipedia. Situatia exploziva s-a format in jurul sau, iar apoi a detonat in sambata lui 16 decembrie, cand am vazut coloane masive de demonstrati mergand dinspre Complexul studentesc peste podul Michelangelo spre hotelul “Continental” si Comitetul judetean de partid (actuala prefectura).

In paralel cu evenimetele de care scriu, sa ne aducem aminte de acei ani, de atmosfera de inchisoare colectiva din tara. De cum era viata din Republica Socialista Romania. De cum se dadea din coate pentru a fi fruntas in lasitate, linguseala, taratul in patru labe si sarutatul de maini la sefii comunisti si securisti. De cum aveai nevoie de partid si de securitate pentru orice lucru mai bunicel in viata, pana si pentru un televizor color.

Sa ne aducem aminte de ragetele lui Adrian Paunescu in fata salilor pline cu tineri isterizati: “traiasca partidul, traiasca Ceausescu …” Sa ne aducem aminte de indobitocirea sistematica la care am fost supusi in scoli si facultati. Noi, de exemplu, la orele de istorie in liceu am invatat cantecele de la cenaclul lui Paunescu, in loc sa invatam istorie. Si oricum manualul de istorie mustea de porcarii. In anul III de facultate, in toamna lui 1988, colegul meu de camera a adus la cursul de “Socialism stiintific” o brosurica cu Glasnost-ul lui Gorbaciv . I-a dat-o profesoarei si i-a cerut parerea. Asistentul dansei i-a sugerat cu lasitate in fata clasei ca nu este bine sa vorbim de asa ceva, poate alta data. In primavara lui 1989, doi colegi de-ai mei din Arad s-au intors intr-o duminica seara de la Baile Herculane cu masina unui italian. A doua zi, luni dimineata, au fost chemati amandoi in biroul decanului pentru a da declaratii pentru securitate. Cineva dintre colegii mei, cineva care fusese cu ei in excursia, ii turnase deja – in scurtul interval de timp petrecut intre seara de duminica si dimineata de luni. Colegul meu de apartament, student la medicina, imi povestea de nu stiu care profesor al sau, securist, care-si vindea examenele in dolari studentilor straini. Pe fata, fara nici o perdea. Avea un tarif bine stiut tuturor: atatia dolari pentru nota X. In presa si viata, exemplele care ti se prezentau erau diversi eroi ai muncii socialiste, secretari de partid, primari comunisti, activisti, securisti in uniforma si in costum. Tot felul de grasi, cu fruntile lucind de transpiratie.

Asta era Republica Socialista Romania – tara unde lasitatea, minciuna, impostura, si lipsa de onoare erau calitatile supreme pentru “reusita” in viata. [ De ce nu avem curajul acum sa admitem ca asa a fost? De ce lumea inca scrie articole elogioase (mai ales in ziarele locale) despre cat de “fantastici” au fost eroii muncii socialiste X si Y (ma gandesc la cei doi din Hunedoara, perechea Tanda si Manda) sau la nu stiu care primar comunist?

Am avut putine sperante pentru aparitia unor lideri anti-comunisti adevarati, in acea lume complet distrusa etic si moral. Fara cinste si fara onoare. Am stiut intotdeauna de Revolutia maghiara din 1956 si de Imre Nagy. Deasemenea, am stiut de Revolutia din Cehoslovacia din 1968 si de Karel Dubcek [ poate si pentru ca s-a intamplat ca parintii mei sa fie in excursie in Cehoslvovacia cand au intrat trupele sovietice. Cel putin asa mi-au spus ei. ] Am stiut de Solidaritatea si de Lech Walesa, de Vaclav Havel …

Am inteles repede ca pentru a avea o Revolutie iti trebuie neaparat un lider. Ori Romania o avea pe doamna Doina Cornea, dar dansa era izolata in casa dansei. Nu era un lider in mijlocul oamenilor care credeau in el. Imi placea sa discut din cand in cand despre asta cu colegul meu de camera, poate unul din cei mai inteligenti baieti pe care i-am intalnit. Si ne miram continuu amandoi: “Cine va fi in fruntea unei viitoare Revolutii? Cine va fi Walesa si Havel-ul in Romania?”

Spre socul meu, am inteles in dimineata lui 15 decembrie 1989 ca exista cineva in Piata Maria, care are curajul si carisma magnetica precum Walesa. O persoana care a reusit sa adune in jurul sau suficienti suporteri dispusi sa faca orice pentru el. Situatia devenise serioasa, pentru ca acum nu mai era vorba de un profesor sau de un scriitor izolat in casa sa, ci de o persoana tanara, energica si cu lipici la oameni, pregatita sa-si conduca comunitatea.

Va rog, incercati sa intelegeti prapastia intre tot ce vazusem de cand m-am nascut – lasitate, linguseala, minciuna, activisti, securisti, – si iata, un om hotarat sa spuna in gura mare lucrurilor pe nume, fara perdea, si cu orice risc. Am crezut cu totii ca a fost ucis de securisti, cand a disparut din Timisoara. Abia dupa ce a cazut Ceausescu, am aflat ca fusese mutat intr-un mic sat.                      

Asa cum am inceput articolului meu, astazi am vrut sa scriu despre domnul Tokes Laszlo, eroul din decembrie 1989, si nu despre controversele din jurul sau. Situatia in care a fost dansul in acele zile in Timisoara cu siguranta nu se va mai repeta. Trebuie sa avem eleganta sa admitem ca dansul este scanteia pentru Revolutia care a facut ca acele zile sumbre sa devina astazi imposibile. In plus, am invatat un lucru, pe care l-am mai auzit si in filme: viata unui om este definita de trei – patru zile importante, pe care si le va aduce aminte intotdeauna. Restul le va uita. Si de aceea, este bine ca in acele trei – patru zile sa ne comportam astfel incat sa nu ne fie rusine de noi insine, cand ne uitam in oglinda in restul zilelor.

Nu stiu despre voi, dar eu am ramas un admirator al episcopului Tokes, primul erou al Revolutiei din Timisoara.          

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.