Scurt jurnal de vacanță, de Simona Chirilă: „Dă, Doamne, pe lume / O ploaie cu spume…”

După un an lung și plin de evenimente mai mult sau mai puțin plăcute, am așteptat cu nerăbdare vacanța de Crăciun – vacanța de vară în Australia. Prieteni români emigrați în Canada și Franta au venit să ne viziteze pentru trei săptămâni. Am planificat o excursie drăguță de vreo 10 zile, cu plecarea de la Melbourne spre est, la Lakes Entrance, apoi pe Coasta de Safir și până la Sydney. Știam că sunt ceva focuri prin unele zone, mai ales în jurul Sydney-ului, dar am avut grijă să ne cazăm în afara pericolului de foc.

În vinerea de dinainte de Crăciun au fost 44 de grade la Melbourne – am ajuns topiți acasă. Noroc că încă a funcționat transportul în comun, că de multe ori se dilată șinele de tren și nu mai pot circula trenurile /metrourile!

Crăciunul a fost frumos, petrecere românească cu multă mâncare, băutură și voie bună.

A doua zi de Crăciun am pornit spre Lakes Entrance, o stațiune liniștită, plină de pelicani și lebede negre, în estul statului Victoria. Vremea acolo era de 20 – 24 de grade și puțin vânt, așa că nu am avut ocazia de mers la plajă, dar măcar ne-am relaxat puțin. De Sf. Ștefan am făcut o mică petrecere, iar pe 29 decembrie am pornit iar la drum, pe Coasta de Safir, până la Bodalla.

În ziua când am plecat noi din Lakes Entrance au început focurile în zonă, și peste 100 de proprietăți au fost distruse! Pe drumul din nord vedeam fum prin pădurile din stânga, mai ales pe la Mallacoota și Eden. A doua zi focurile au fost așa de cumplite că s-a închis drumul pe care fusesem noi, Princess Highway.

Bermagui, un loc foarte căutat de cei pasionați de pescuit

De obicei focurile încep la sfârșitul lui ianuarie / începutul lui februarie, când sunt căldurile maxime… dar anul ăsta au început din septembrie (echivalentul lunii martie în România!).

Am ajuns spre seara (după câteva opriri la Merimbula și Bermagui) la casa de vacanță pe care o închiriasem la Bodalla (la 8 km în pădure). Încă nu erau focuri prin zonă… dar a doua zi au început. Nu plouase în zonele astea de trei ani. Iarba era uscată, lacul pe care îl admiram în fotografia de închiriere a casei era secat (pășteau cangurii iarba ce crescuse în locul lacului).

Casa noastră era o casă de piatră, Bodalla Rockhouse, cu etaj, patru dormitoare și două băi. Cam rustică după gustul nostru (Flintstones!), răcoroasă și cu vedere frumoasă în jur. Am văzut mulți canguri și câțiva possumi.

La Bodalla Rockhouse cangurii pășteau iarba crescută pe fundul lacului secat

Pe 30 decembrie am mers la Golful Misterios, o plajă drăguță, dar nu prea ne-a priit, că era vânt puternic și apa foarte rece. Acolo ne-am întâlnit cu o familie din Brașov, cu doi copii mici, care făceau drumul de la Melbourne spre Sydney. Erau cazați în Narooma.

Golful Misterios

Când ne-am întors la casa de închiriat, a venit proprietara și ne-a spus că au început câteva focuri la 15 – 20 de kilometri, și că a doua zi dimineața, pe la ora 9, se va schimba direcția vântului.

Drumul în sud spre Melbourne era deja închis de la focurile imense de la Mallacoota, iar drumul spre Sydney era deschis doar intermitent.

Mai spre seară a trecut iar proprietara pe la noi. Tocmai își făcuse plinul la benzină. Ne-a spus că ne va ține la curent cu ce se întămplă, fiindcă nu prea aveam recepție în pădure. Am plecat și eu cu mașina să îmi fac plinul de motorină. Soțul, împreună cu alți doi bărbați au plecat să exploreze posibilitățile de adăpost la plaje, în cazul în care trebuia să evacuăm casa. Pe drum am întâlnit doi vițeluși ce scăpaseră din țarcul de pe marginea drumului. Mă gândesc și acum la ei și la restul turmei din țarc…

După ce am făcut plinul cu motorină (slavă Domnului!), am oprit la CFA (Country Fire Authority), pompierii locali, ce sunt majoritatea voluntari. Am vorbit cu un pompier în vârstă, care era relaxat și spunea că nu crede că va fi niciun pericol peste noapte, dar a doua zi va fi dificil dacă se schimbă direcția vântului. L-am întrebat de ce nu se dsu alarme când vine focul – a spus că toată lumea ascultă postul de radio pentru urgențe (ABC Emergency Radio), și că noi oricum nu am auzi alarme / sirene în padure.

Ba da, le-am auzi când ar trece pompierii pe lângă casele noastre, ca să lupte cu focul! Dar nu se practică… niciun sunet, nicio sirena, nicio alarmă!

I-am dat pompierului bătrân numărul meu de mobil, rugându-l să mă sune dacă se schimbă ceva, dar mi-a spus că nu promite, fiindcă dacă e ceva, vor fi ocupați.

Mi-a recomandat să verific o aplicație pe mobil ca să văd care e treaba (problema e că nu prea aveam semnal în pădure!).

Ca să nu credeți că suntem complet inconștienți, am contactat proprietarii cu vreo două săptămâni înainte, să îi întrebăm dacă sunt în zona de focuri. Mi-au răspuns că totul e verde și frumos, că în 30 de ani nu au avut niciodată focuri în zonă.

La plecare, pompierul mi-a mai spus că dacă vine focul, cel mai bine e să mergem la Narooma (de unde tocmai luasem motorina, la 26 de kilometri distanță).

Pe drumul spre casă nu am mai văzut vițeii… probabil că au reușit să intre înapoi în tarc.

Pe la 8 seara m-a sunat proprietara să îmi spună că la postul de urgențe se recomandă ca lumea să se adăpostească într-un oraș mai mare, înainte de ora 8 dimineața. Am pus ceasul să sune la 5.40 AM și am hotărât să stăm liniștiți (adică ușor cu băutul, chiar dacă suntem în vacanță), fiindcă nu se știe când trebuie să plecăm. Am început să pregătim bagajele pentru evacuarea de a doua zi, și le-am lăsat lângă mașini (eram 10 persoane cu trei mașini), ca să ne fie ușor să le încărcăm de dimineață. Când s-a lăsat întunericul, am văzut deja o pală de foc pe un deal din depărtare (era la 15 km de noi). Ce nu am văzut însă, era că pe dealul din spatele casei era alt foc… probabil era în vale. (Badja Forest Fire a început cu 250 de hectare și într-o zi și jumătate a ajuns la 166.000 de hectare. Acum are peste 200.000!).

Ne-am culcat iepurește. Eu m-am trezit la 3.30 AM și am văzut niște faruri de mașină oprite aproape de casa noastră, care apoi au dispărut spre oraș. Am trezit restul lumii, fiindcă dacă proprietarii pleacă, înseamnă ca e groasă!

Ne-am apucat de încărcat mașinile. Unul dintre noi a mers în spatele casei și a văzut pala de foc peste deal… la vreo 5 km, poate. 

Între timp a venit și proprietarul să ne spună să plecăm. (Nevasta lui plecase deja – eu văzusem farurile ei… El nu a vrut să plece, fiindcă voia să salveze casele).

Am plecat pe la 4 dimineața. Am ajuns la plajă la 4.30. Ne-am întins toată trupa sub un copac de lângă apă, am verificat dacă mai e ceva cazare în zonă și am reușit să închiriem ultimele două camere de la un motel. Dar cum cel mai bine e lângă apă, am hotărât să stăm acolo câteva ore, până mai trece pericolul.

Noroc cu soțul meu că a fost pompier voluntar; e polițist (a participat la recuperarea după focurile cumplite de acum 10 ani, când au murit aproape 200 de oameni!) și are experiență în crize. Tot timpul mi-am dat ochii peste cap că încarcă mașina cu atâtea porcării – ei bine, de data asta „porcăriile” ne-au ajutat: de la costume gen pompier, la căști și ochelari de protecție… plus echipament de camping.

În primul rând, toți ne-am îmbrăcat cu haine cu mânecă lungă, pantaloni lungi, pantofi închiși și șepci pe cap, ca să fie extra protecție în cazul în care dăm de bucluc (multe straturi de haine, ne-a sfătuit soțul meu). Noroc că nu a fost cald în ziua aia. Deși erau anunțate 28-30 grade, cerul era negru și era chiar frig!

Am stat lângă un dig de pietre pe malul oceanului, gata să sărim în apă dacă e nevoie. Am „împrumutat” un colac de salvare pentru ocazia asta de pe faleză (pe care l-am pus înapoi!) și am așteptat potopul. Dintr-o dată a căzut electricitatea și semnalul la telefon. Cerul era negru cu roșu, afară era răcoare, dar din când în când venea câte o pală de vânt fierbinte. Focul se apropia tot mai tare, norii de fum învăluiau cerul. A început o ploaie cu cenușă, cădeau frunze arse de eucalipt peste tot.

Eram plini de cenușă. Eu nu mă puteam gândi decât că fiul cel mare nu e cu noi, și ce face dacă rămâne singur pe lume (el tocmai a terminat liceul și plecase în altă parte, cu amicii la camping… nu aveau semnal). I-am trimis câteva mesaje de încurajare înainte să se ia semnalul (aveam doar 5% baterie), numărul de telefon al unchiului meu și al doamnei de la banca de la care avem împrumut pentru casă (tot am zis că ne vom face testament, dar tot am amânat). Cum eram pregătiți să sărim în apă, mă gândeam că ni se strică și mobilele (soțul meu se laudă ca are telefon impermeabil).

Exact cum au prevazut, direcția vântului s-a schimbat la 9 dimineața și am petrecut aproape două ore înfricoșătoare, pregătiți să sărim în ocean. Nicio alarmă, nicio sirenă, nimic… Dar de acum nu mai aveai cum să nu realizezi că e un dezastru pe cale să se declanșeze!

Ne-au șocat unii turiști, parcă nu erau normali, se plimbau în maieuri și șlapi, cu copii pe biciclete și cățelușii în lese, pe malul apei, în loc să stea la adăpost! Slavă Domnului că până la urmă s-a schimbat direcția vântului și nu a ajuns focul până în orașul Narooma! Localnicii spuneau mereu că orașul lor e în siguranță (nu, nu a fost, dacă vântul nu s-ar fi schimbat).

Nimic nu e în siguranță când se dezlănțuie focurile în pădurile de eucalipt, cu frunzele pline de ulei, cu iarba și tufele uscate ca iasca din cauză că nu a plouat de 3 ani! Căldura radiantă te omoară de la 300 de metri distanță, nu e nevoie de foc! Și, culmea culmilor, focul ajută vegetația australiană să se dezlănțuie, unele semințe nu se pot prinde decât dacă sunt arse! (M-a dus soțul meu acum 10 ani în pădurile arse, la trei săptămâni după ce muriseră aproape 200 de oameni, și pădurile negre de foc erau pline de un fel de crini roz înfloriți, de o jumătate de metru înălțime. Iar eucalipții arși erau deja înmuguriți cu frunzulițe noi… Obscen! Sau supraviețuire?).

Localnicii veniseră de pe la ora 5.30 dimineața să ajute comunitățile evacuate. Au deschis sala sporturilor și piscina publică pentru ca oamenii din satele evacuate să poata să meargă la dușuri și toalete, au făcut rost de generatoare și au început să aducă mâncare, să facă ceai și cafele pentru refugiați.

E impresionant să vezi cât de mult se ajută între ei! Inițial au fost localnici voluntari, dar a doua zi erau și indieni, africani, pakistanezi, de toate națiile! Unii coceau grătare, alții făceau ceaiuri și cafele, ofereau apă de băut, banane, mere, roșii…

După ce a trecut pericolul imediat, ne-am înscris numele pe lista de „refugiați” și ne-am dus la motel. Un „jaf” de motel, nu prea curat (nu era electricitate și puțea a igrasie), care ar fi beneficiat de un foc mic… Am dormit puțin (era în ziua de 31 decembrie, când lumea normal se pregătea de Revelion – chiar se preocupau doamnele cu care eram de ce vom găti de Revelion, și eu spuneam că suntem în vacanță, și uite, nu a trebuit sa gătim!), apoi ne-am dus iar la refugiu, am mâncat câte un cârnat prăjit, am băut câte o cafea, și apoi am plecat cu cele trei mașini să explorăm căile de evacuare de la motel – erau două posibilități, depinde de unde venea focul. Când vine focul e atâta fum că nu mai vezi drumul, așa că e bine să știi pe unde mergi.

La 3.30 după-amiaza era deja întuneric beznă!

Revelionul a fost unul eșuat. Noi am fost singurii turiști cu lanterne (soțul meu cu pregătirile lui…). Am avut niște somon afumat, stridii afumate și pâine, așa că ne strecurăm ca peștii tot anul! Am băut câte un pahar de vin franțuzesc și la 9.30 seara ne-am dus la culcare, să fim pregătiți iar de fugă dacă se schimbă vântul.

Unii nu au avut unde dormi, s-a deschis și clubul de golf, erau corturi la terenul de fotbal… noi am avut noroc să stăm la „jaful” de motel, chiar dacă duhnea!

A doua zi, de dimineață, am plecat iar la centrul de refugiu unde erau anunțate comunicări la 8.30 AM.  Ni s-a spus că s-a deschis un drum prin munți, spre Canberra, dar doar cei ce au benzină pentru cel puțin 250 de kilometri pot pleca.

Din fericire eram în categoria aia. Iar am încărcat mașinile, i-am lăsat un bilet managerului de la hotel sa îmi ia banii de pe booking.com, și am țâșnit, să nu rămânem blocați în focuri!

Am condus nouă ore pe drumuri pline de fum, de zici că eram în iad, în Mad Max, Apocalypse Now… Deși lângă Canberra nu erau focuri, zona era toxică. Nu stiu dacă îmi va ieși mirosul de fum din nări vreodată… Suntem răgușiți și tușim mereu, chiar dacă am fost expuși fumului doar două zile!

La granița cu Victoria cerul s-a înseninat, dar se vedeau focurile la distanță (care între timp s-au agravat foarte tare…)

Am plecat dimineața la 9 și am ajuns acasă, la Melbourne, noaptea la ora 1. Acolo nu mirosea a fum, totul era bine, verde și frumos… prima oară când mă bucur că mă întorc acasă din vacanță!

Pe 2 ianuarie am reușit să dau de proprietară, care mi-a spus că soțul ei a încercat să se lupte cu un foc de iarbă, dar nu a reușit, așa că a fugit și e în viață, în schimb ambele case au fost distruse de foc cam la o oră după ce am plecat noi de acolo… A mai zis că dacă așteptam până la 8 dimineața, sau chiar și până la ora 6, nu mai eram nici noi…

Singurul lucru ce a rămas e o carte pe care am luat-o eu ca să o citesc.

După o zi a ajuns fumul și la Melbourne, chiar dacă focurile sunt departe. A ajuns fumul și la 2.000 de kilometri, în Noua Zeelandă. Cred că trebuie să ne obișnuim cu fumul o vreme, fiindcă vor mai dura focurile două-trei luni, căci de abia a început vara. Azi a plouat puțin, și mâine va ploua, dar nu e suficient pentru imensitatea asta.

Melbourne, la început de an

Ieri am fost la biserică să aprindem o lumânare pentru că am scăpat, una pentru localnici și voluntari, și alta pentru victimele focului… Doamne ajută! Sperăm că și familia tânără din Brașov e bine…

Ce nu înțelegem noi, emigranții, e că focurile de aici nu se compară cu ce avem noi în România (precum a văzut neamțul care a încercat să își protejeze casa). Focul de copaci se transmite extrem de rapid prin coroanele lor, iar scânteile pot merge la zeci de kilometri distanță de foc!

Altă chestiune pe care nu o înțelegem pe deplin sunt zilele de „total fire ban”, când orice foc e interzis, inclusiv pentru grătare, sau chiar și utilizarea sculelor ce pot produce scântei! Dacă arunci un muc de țigară în iarba uscată, începe un foc…

Fermierii din NSW și-au vândut animalele fiindcă nu mai aveau cu ce să le hrănească. Mi-a spus un bătrân că dacă pornea tractorul, facea scântei ce porneau focuri…

Cum să nu ardă Australia când e așa secetă? „Dă, Doamne, pe lume / O ploaie cu spume…”

Articol scris de: Simona Chirilă (Melbourne, Australia).

Articolul a fost publicat prima dată în 7zile.info, partener media al portalului Știrile Transilvaniei.

Publicaţia Știrile Transilvaniei se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului. Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.