În jurul anului 1920 Transilvania (inclusiv Banatul și Părțile Ungurene) era o Europă în miniatură, un mozaic etnic și confesional, format din români, maghiari și secui, sași, șvabi și țipțeri, evrei, armeni, ţigani, ruteni și ucraineni, cehi și slovaci, sârbi și croați, greci și aromâni, italieni, polonezi.

Românii erau majoritari la limită(cca 54%), dar relativ puţini dintre ei locuiau în spațiul urban(cca 20-22%), acolo unde se decideau lucrurile importante. Maghiarii în schimb erau majoritari în mediul urban, undeva între 51-54% în timp ce 14% erau germani şi aproape 10% evrei(majoritatea lor de cultură și limbă maghiară, întărind astfel aspectul maghiar al oraşelor transilvane, dar cu o semnificativă comunitate vorbitoare de idiș sau germană, în special în zonele locuite de șvabi sau sași).

Așadar, românii din Transilvania, Banat și Partium, cu unele excepții, aveau un relativ slab impact cultural, religios, politic sau economic asupra mediului urban. O situație foarte greu de acceptat de noii veniți din Vechiul Regat, dar și de naționaliștii români ardeleni, care doreau cu oride preț, să preia controlul acestor orașe cu majorități maghiare sau germane.

Până la recensământul din anul 1930, ponderea românilor din Tranilvania, Banat și Partium a crescut cu patru procente, de la 53,8% la 57,8%, iar în zona urbană procentul lor a urcat spre 30%. Au fost două cauze principale ale acestei creșteri semnificative(reamintesc, între 1850-1910, deci în 60 de ani, românii au scăzut de la cca 58% la cca 54%, deci tot cu patru procente) printre care exodul optanților maghiari(peste 200.000) și imigrația din Vechiul Regat.

Aș adăuga și faptul că, deși majoritatea evreilor transilvăneni a continuat să se identifice cu cultura și limba maghiară, unii au adoptat noua limbă de stat devenind în perioada interbelică, “români loiali”.

Ofensiva de românizare s-a concentrat pe zona urbană, pe Secuime și pe zona majoritar maghiară din Partium. Între anii 1919-1935, 119 de şcoli româneşti s-au înființat în judeţele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune. Mai mult, şcolile cu predare în limba maghiară au trecut la predarea în limba română, scurt și cuprinzător. În aceleași patru județe interbelice s-au înfiinţat 11 parohii greco-catolice și 14 ortodoxe.

Rezultatele acestor încercări au fost relativ modeste, cu excepția câtorva orașe, fiindcă ostilitatea celorlalte comunități etnice a fost extrem de puternică.

Potrivit documentelor perioadei, până în septembrie 1919, Resortul pentru educaţie şi religie al Consiliului Dirigent a pregătit deschiderea a şcolilor confesionale ale Bisericilor Ortodoxă şi Unită, precum şi a 1.306 şcoli primare de stat cu predare în limba română, 20 de licee româneşti cu profesori majoritar aduși din Vechiul Regat, 40 de şcoli civile româneşti şi 8 şcoli normale. De asemenea, a naţionalizat 11 şcoli de arte şi meserii, a deschis 6 şcoli comerciale de stat şi a reorganizat Universitatea din Cluj.

Citez pe profesorul Lucian Nastasa Kovacs:

„Trebuie să recunoaştem un lucru foarte clar: după 1918, puterea politică de la Bucureşti a dus o politică gândită pentru românizarea Transilvaniei. Nu se pune atât în termen de număr, pentru că statisticile indică clar faptul că românii au fost majoritari, problema e de reprezentare a lor în raportul urban-rural. Românii au fost mulţi, dar majoritatea au fost în mediul rural, ori centrul urban este cel important, care dă măsura evoluţiei moderne a unei societăţii. Apoi este vorba de instituţii. România în mod evident a supus Transilvania acestui fenomen de românizare. Această românizare este vizibilă în centrele urbane, începând cu instituţiile şcolare”.

Fotografiile sunt din Clujul interbelic.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania