Am scris acum cateva zile un articol despre recenta postare FB a primarului din Targu Mures. Nu ma intereseaza sa polemizez cu nimeni, dar articolul asta mi-a stat pe limba. A trebuit sa-l scriu pentru ca vorbim aici de mult mai mult decat parerea cuiva despre ceva. Asa ca am scris dintr-o suflare cinci pagini, dupa o ora de alergat la gym.

A aparut la 7zile.info, unde scriu articole mai lungi de doua pagini. A prins un pic de vant prielnic si a fost citit de peste 1000 de ori, cam de zece ori mai mult fata de ce “primesc” deobicei la “Stirile”. Amicul meu, Sorin, mi-a atras atentia la comentariul cuiva, care spune ceva de genul, “a aparut o VOCE noua a … vice”. Oare ce inseamna, ne-am intrebat, “…vice”? Probabil, service, adica servicii. 

Asa ca, iata, “a aparut o VOCE noua a serviciilor”

Am fost putin mirat la inceput, dar poate “caracterizarea” cititorului nu este chiar absurda. In fond, cine nu ma cunoaste personal vede pe FB un tip “neclar”, un necunoscut care nu-i clar pentru cine scrie, are vreo o sute cincizeci de friends, nu prea pune poze cu el pentru lume sa le vada, are o poza personala cam stearsa, si zice ca s-a nascut in Hunedoara, locuieste in Smithtown si este profesor la State University of New York. Seamana a cont fake, nu-i asa? Ca si doamna de saizeci de ani care s-a nascut intr-un sat din Mehedinti, a studiat la Harvard, si acum lucreaza la Facebook. Nu ca ar fi imposibil, dar very unlikely.

Asa ca, cum “explica” cineva “logic” un personaj ca mine? Hmmm, nici mie nu-mi vine altceva in minte decat securist. Intrebarea este insa, care din servicii – americane, romanesti, sau unguresti? Poate rusesti pentru ca sunt un mare admirator al culturii clasice rusesti, literatura si muzica.

Totusi – de ce naiba scriu? Ca o fac gratis, am deobicei in jur de o suta de cititori la articolele mele, nu ma intereseaza sa conving pe nimeni despre nimic, nu ma intereseaza atentia publica, nu fac politica, in general, nu ma intereseaza viata din Romania in afara de cateva subiecte precise de care sunt foarte atasat: Ardealul, locurile unde m-am nascut si am crescut, proiectele doamnei R.E., sa zicem activitatile civice in jurul unor obiective clare.

Si atunci de ce naiba scriu? Iata “o noua VOCE a … vice”, careia nu-i este clar de ce “guitza”. Guitz, guitz, dar de ce? This is my question.

Pentru ca uneori articolul imi sta pe limba

Asa cum am spus deja, mi-a stat pe limba reactia la postarea domnului primar. A trebuit sa-l scriu, chiar daca ma astept ca destui, poate majoritatea, sa fie de parerea dansului.

Am incheiat articolul meu cu urmatoarele: “(…) motivul descris de domnul primar este adevarat si serios. Insa eliminarea lui este poate una din cele mai grele probleme ale omenirii, eliminarea saraciei. Orice copil are dreptul la viata, libertate si la a-si urma calea spre fericire. Dar nu rupandu-l de familia sa, desi familia poate fi un motiv principal pentru care el creste in saracie, fara igiena de baza, si fara educatie.  

Totusi, cum se poate rezolva paradoxul de a nu lua copilul de la familia sa, limitand efectele negative ale saraciei familiei sale?

In primul rand, nu cred ca exista o solutie unica, care poate fi legiferata printr-o lege bine gandita si structurata. Conditiile sunt mult prea diferite de la loc la loc. (…)”

Vreau sa clarific un lucru: nu-l cunosc pe domnul primar din Targu Mures, si desigur il respect precum ma respect pe mine si orice alt om de pe Pamantul asta. Dansul este medic si intelege mult mai bine ca mine consecintele teribile ale saraciei asupra dezvoltarii fizice a unui copil.

Problema ridicata de dansul este una tragica: nu doar scade natalitatea si multi tineri emigreaza in Occident, dar prea multi copii se pierd din cauza saraciei. Motivul spus de dansul este adevarat si serios. Nu poate fi maturat sub pres. Problema este extrem de complexa si de complicata, si se refera la impletirea saraciei, a efectelor sale asupra sanatatii si dezvoltarii unui copil, si implicit a viitorului. Dar problema asta nu este un nod Gordian pe care sa-l retezi dintr-o lovitura. Acest nod Gordian nu trebuie taiat. El trebuie desfacut astfel ca sfoara sa ramana intacta.

Iar asta este extrem de complicat in viata de zi cu zi     

Vorbim aici despre educatie adaptata (customized) pentru specificul acestor copii saraci, specific care cuprinde practic toate aspectele dezvoltarii lor. Nu doar educatie, dar suport emotional, social, material, character building, poate mancare, conditii de igiena personala, si cate si mai cate. Dar punctul de plecare este ca ei nu trebuie despartiti de familiile lor si dati statului spre crestere, in afara de cazurile care sunt deja considerate de lege. Dar vorbim de educatie adaptata la nevoile specifice ale copiilor foarte saraci.

Ori pentru asta sistemul de educatie romanesc, bazat pe centralism si birocratie, este total impotent. Prin natura sa, educatia romaneasca opereaza cu concepte si principii pe care le aplica tuturor, indiferent de specificul conditiilor in care traiesc. Ca te nasti intr-o familie de educatori sau intr-una de analfabeti este acelasi invatamant pentru toti. Si astfel, un invatamant care doreste sa fie echitabil si egal devine de facto unul inechitabil si inegal, pentru ca abstractizeaza nenorocul celor care se nasc intr-o familie necajita.

Stiu bine invatamantul romanesc. El este imposibil de reformat si va fi intotdeauna unul schiop, atata timp cat ramane centralizat. Ori astazi imi este imposibil sa-mi imaginez ca invatamantul va fi altfel decat centralizat.

Nimeni din Romania nu stie care ar putea fi solutia pentru ca nu au existat niciodata studii pilot sistematice, care sa studieze efectele produse de diferite interventii pentru diferite situatii, si cum pot fi ele reunite intr-o metodologie si programa coerenta pentru copiii necajiti. Ce se intampla acum este ca la stadion – fiecare tipa (caci doar fiecare a mers la scoala si a crescut copii), si se aude cel cu plamanii cei mai tari. Dar nu asa se construiesc solutiile in educatie.

Cateva exemple de invatamant adaptat la nevoile locale

Merg odata pe an in vizita la o scoala locala, unde observ ore de clasa si particip la discutii cu administratia si profesori. O fac nu pentru ca trebuie, ci pentru ca vreau sa fiu a good citizen.

Am fost recent intr-o astfel de vizita.

Prima ora de clasa a fost una de istorie. La clasa a sasea. Elevii au ajuns cu materia la Roma antica si Cezar. Concret, fiecare a avut de pregatit – discursul lui Brutus sau Marcus Antonius (la alegere) catre Senat dupa asasinarea lui Cezar. Am ascultat vreo cinci, sase discursuri scrise si prezentate de elevi, inclusiv un rap a lui Brutus catre Senat. Mi-am zis, – “ce idee geniala, o astfel de tema de casa”. Desigur, copiii invata istorie pentru ca trebuie sa se documenteze cine a fost Cezar, Brutus, si Marcus Antonius. Ce a fost Senatul roman. Ce se discuta acolo.  Deci, tema are de-a face cu istoria.

Dar mult mai mult decat Roma antica si Cezar, copiii invata sa vorbeasca liber in fata unui grup: sa mentina contact vizual cu audienta, sa inteleaga ce impact are vocea lor asupra spatiului, sa evite tonul monoton, sa vorbeasca cu pasiune, sa convinga audienta. Toate astea in clasa a sasea. In plus, ei pot fi extrem de creativi – sa concepi un rap pentru Senat – cine s-ar fi gandit la asta? Si desigur, it is a lot of fun pentru ei si pentru profesor.

Am mers apoi la ora de mate. Clasa a saptea. Elevii repetau exercitii inainte de test. Mi s-a parut interesant ca sala de clasa era impanzita cu exercitiile pe care ei trebuiau sa le faca, exercitiile fiind tiparite pe hartie si lipite pe pereti. Elevii treceau de la un exercitiu la altul, pe masure ce le rezolvau. Aceasta metoda pedagogica face ca cei care au acelasi gen de lipsuri sa se adune in fata aceluiasi tip de exercitii. Astfel, clasa s-a auto-impartit automat functie de lipsurile fiecaruia. Elevii (cu acelasi gen de nevoi) discuta intre ei incercand sa rezolve impreuna problema buclucasa, si daca nu reuseau, ii ajuta profesoara. Copiii nu doar invata mate, dar invata cum sa colaboreze intre ei in rezolvarea problemelor care le dau bataie de cap. Aceasta idee pedagogica este asemanatoare cu treasury hunting, un joc popular aici si pe care l-am jucat si eu in primele mele zile de doctorand la University of Cincinnati, ca sa invat campusul universitatii.

Apoi, tot ca sa se adapteze nevoilor elevilor sai, scoala a introdus cursuri de mindful meditation si yoga pentru a-si invata studentii sa cope with stress, precum si activitati obligatorii cu caracter obstesc. Astfel, clasa a cincea are o activitate pentru spitalul care trateaza cancerul la copii, spital ce tine de universitatea mea. Proiectul elevilor este sa aiba grija de sala de asteptare. Ei trebuie sa afle ce ar vrea pacientii si familiile lor sa aiba in sala de asteptare, sa obtina inputul spitalului, sa adune banii necesari, sa construiasca ce este de construit, etc. etc. Profesoara ne-a povestit un pic despre preparation-ul pe care-l fac elevii, inainte sa sune la telefon pentru a afla ce sa aiba in sala sau de a cere donatii. Un alt proiect este despre protejarea albinelor. Vreau sa repet ca acestea sunt activitati obligatorii.

Acestea sunt cateva exemple de metodologii pedagogice si activitati adaptate la specificul comunitatii unde este scoala asta.

Se poate face asa ceva in Romania? Desigur, nu. Poate ai un profesor inimos care creaza un club de informatica sau de robotica. Poate altul are grija de copacii din parc. Dar invatamantul centralizat nu permite unei scoli sa-si construiasca propria viziune si sa-si defineasca propriile obiective functie de specificul local, ca apoi sa identifice activitatile si mijloacele cele mai eficiente pentru a-si realiza obiective si viziunea.

Invatamantul centralizat este precum o uniforma de marime fixa cu care incerci apoi sa-i imbraci pe toti, indiferent de inaltime si greutate. One size fits all. Asta insa nu este o solutie care sa functioneze mai ales pentru cei care carora soarta le-a aruncat in drum saracia si toate relele care decurg din ea.        

Si asa educatia continua sa se invarte in cerc de cand lumea si pamantul. Incearca sa-si bage piciorul intr-un crac si vede apoi ca nu-i incape celalalt sau ca tocmai i-a pleznit fundul pantalonului. Vorba inteleptului din popor, “Ce sa-i faci? N-ai ce-i face.”   

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: Sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania