fbpx
18.7 C
Cluj-Napoca
AcasăEDITORIALCe ne face pe noi ardeleni?

Ce ne face pe noi ardeleni?

Publicat în

spot_img
spot_img

Am avut zilele trecute un schimb interesant de replici cu un coleg din Carolina de Sud. A fost pe tema “trecutului” prin dispozitevele de securitate din cladirile federale. Cladirile federale din SUA au montate la intrare dispozitive de securitate similare celor din aeroporturi. Trebuie sa te descalti. Sa-ti golesti tot ce ai prin buzunare. Sa-ti scoti cureaua. Laptopul din geanta. Sa-ti dai jos haina. Dupa asta, cineva te verifica suplimentar pimband un aparat de-alungul corpului tau. Abia dupa aceea poti intra in cladirea federala.

Colegul meu, american get-beget din Carolina de Sud, mi-a spus asa: “Am vrut sa verific cat este de eficient sistemul lor de securitate. Asa ca nu mi-am scos papucii inainte sa trec pe sistem.” “Si s-au prins?”, l-am intrebat. “Nici vorba.” “Interesant”, am continuat eu. “Eu vin din Transilvania. Am mers la scoala germana pana in clasa a noua. Am invatat acolo ca regulile se respecta intotdeauna cu strictete. Nu-ti pui intrebarea de ce exista o regula. Doar o respecti. Deci, eu nu doar ca imi scot papucii cand trec prin sistemul de securitate. Dar imi scot si cioprapii.” Am glumit bineinteles cu ciorapii. A ras, si mi-a zis asa: “Am fost intr-o vara la Zurich cu studentii nostrii din Carolina de Sud. Intr-un parc, studentii mei s-au asezat pe iarba, asa cum fac acasa. A venit un politist elvetian si le-a spus ca nu este voie sa calce iarba.” “Dar nu exista nici un semn care sa spuna asta”, i-a raspuns un student din Carolina de Sud. “Nu este nevoie de semn pentru asta”, i-a spus politistul elvetian. “Iarba din parc nu se calca. Punct. Toti stim asta.”

M-am gandit mult deatunci la povestioara asta si ce fel de educatie am eu. Daca inchid ochii, primul lucru care-mi vine in minte (legat de educatia mea) este profesoara de germana din ciclul gimnazial. Apoi, invatatoarea noastra, Frau Bandenburg. Daca psihologia functioneaza, cred ca primul strat al educatiei mele este profund german. Chiar daca vocea mea interioara este acum in engleza. Chiar daca scriu si gandesc majoritatea timpului in engleza, fundamentul crezurilor (beliefs) si a reactiilor mele sunt majoritar germane, asa cum le-am invatat la Allgemeine Schule Nummer Sieben din Eisenmarkt, adica Scoala generala nr. 7 din Hunedoara. Apoi cred ca al doilea strat este maghiar reformat, adica protestant. Calvinist. Stratul romanesc ma face sa fiu bland. Ceea ce nu este de loc putin in viata.

Poate surprinde faptul ca imi consider crezurile si reactiile mele mai ales nemtesti tinand cont ca familia mea nu are pic de origine germana. Totusi, majoritatea timpului cat am crescut am interactionat putin cu ai mei. Orele noastre de scoala erau programate dupa-masa, de la doua la opt seara. Asa ca dimineata, inainte de scoala, eram singur acasa pregatindu-mi lectiile. Iar acasa ajungeam doar seara, frant de obosit. Era timp doar de cina, un pic de televizor, si imediat culcarea. Aveam scoala in acele vremuri si sambata. Programul de care spun se repeta sase zile din sapte, in fiecare saptamana. Banui ca toti cei care am avut orele dupa masa am fost in situatii asemanatoare.

Am crescut asadar cu un set de crezuri si reactii care fac acum parte din fiinta mea, si care cred ca le-am dobandit la scoala germana. De exemplu, nu pot “inghite” nici macar un minut de intarziere. Ajung la orice intalnire cu cateva minute inainte. Intotdeauna. Sunt in sala de curs cu cinci minute mai repede sa incep ora. Imi da suficient timp sa-mi aranjez hartiile. Sa ma dezmortesc. Dar mai ales transmite studentilor ideea ca – I am professional, si ca ii respect folosind fiecare minut pentru ei.

Punctualitatea este pretuita si admirata in SUA, desi nu este neaparat parte din cultura locala precum in Germania. Aici fiecare trebuie sa comute pe distante lungi, iar traficul este uneori greu de prezis chiar si cu gadget-urile GPS de astazi. Este pur si simplu imposibil de anticipat ca se lucreaza la un colt de strada, si pentru asta sunt inchise doua din cele trei linii de trafic pe directia mea de mers. Sau gasirea unui loc de parcare poate fi o problema, mai ales cand sunt activitati majore in zona. Asa ca lumea este intelegatoare atunci cand cineva intarzie, desi se subintelege ca este important sa fii punctual.

A doua obsesie de-a mea este ca trebuie intodeauna sa-mi respect cuvantul dat. Adica tot ce am promis. Vorba neamtului: “Ein Mann ein Wort.” Ai spus ceva, te tii neaparat de cuvant. Marturisesc ca acest crez mi-a creat intotdeauna cele mai mari “necazuri” in viata. Mai ales ca sotia mea s-a prins ca daca am spus ceva imi vine greu sa ma razgandesc. Are de aceea o replica cu care ma innebuneste: “Ai zis ca …”

Dincolo de gluma, fac deseori promisiuni fara sa ma gandesc atent la consecintele lor. Promit ca voi lucra la ceva, dupa care imi dau seama ca sunt coplesit de urgente la universitate sau de treburi acasa. Desi nu am pana la urma nici o obligatie fata de nimeni, totusi, ma simt extrem de vinovat atunci cand nu reusesc sa-mi pastrez cuvantul dat. Am promis de exemplu cuiva ca voi ajuta la strangerea unei sume de bani pentru o actiune civica. Am promis ca voi scrie o carte de povesti pe care o vom folosi apoi pentru PR in strangerea de fonduri. Am promis ca totul va fi gata de Craciun. Am promis, dar nu m-am tinut de cuvant.

Craciunul a trecut, si am reusit sa scriu o singura poveste. Ma simt vinovat si mi-e rusine ca nu mi-am tinut promisiunea. Am re-promis ca voi termina de Pasti cartea de povesti, ca sa incepem atunci strangerea fondurilor. Refuz sa-mi imaginez situatia in care nu ma tin de cuvant pentru a doua oara. Cred ca nu mi s-a intamplat asta niciodata in viata. Si nu vreau sa debutez tocmai acum la “batranete”.

Mai departe. Cred ca nu trebuie sa mint un cuvant („mint” nu este cuvantul potrivit in acest context. Mai potrivite sunt sa „schimb”, „reinterpretez”, „modific”). Nici macar ca sa fac un bine. Crezul asta mi se trage de la tata. Aveam obiceiul ca copil sa le minciunesc din cand in cand, mai ales ca sa-mi salvez pielea dupa prostii. Poate am avut vreo opt, noua ani cand l-am mintit intr-o dupa-masa pe tata. A fost un fleac. Nu mai tin minte exact ce. Dar imaginea momentului imi este si acum vie in memorie. S-a intamplat pe scari, acasa la Hunedoara. S-a uitat scarbit la mine si mi-a zis atat, “Egy nagy hazudos vagy.” “Esti un mare mincinos”. M-a patruns o asemenea rusine, incat mi-am propus in acel moment sa nu mai mint indiferent care sunt consecintele. Daca s-a intamplat sa spun apoi lucruri neadavarate a fost doar pentru ca nu m-a ajutat memoria. Dar nu am mai trecut prin situatii in care mintea a “vazut” ceva, iar gura a spus altceva.

Obsesia fata de minciuna cred ca am invatat-o pe filiera reformata. Bisericile protestante, inclusiv cea reformata din Ardeal, considera minciuna un pacat fundamental. Spre deosebire de catolici si ortodocsi, noi, protestantii, credem ca putem comunica direct cu Dumnezeu. Preotul este eventual un ajutor in aceasta comunicare, dar nu este intotdeauna necesar. Nu preotul creaza comunicarea si fara de care comunicarea nu ar avea loc. Asa cum cred catolicii sau ortodocsii. De aceea, bisericile protestante considera minciuna un pacat capital. Unul din cele mai rele. Nu vreau sa ofensez pe nimeni cand spun asta, caci nu sunt teolog. Insa interpretarea minciunii este diferita. Se poate scrie o biblioteca intreaga despre ce inseamna adevarul si unde incepe minciuna, dincolo de realitatea fizica. Deseori lucrurile complicate in viata nu sunt albe sau negre, iar descifrarea nuantelor de gri este dificila. Am pus insa link-ul la postarea unui profesor universitar din Anglia, care a scris cateva carti despre minciuna si legatura ei culturala.

Minciuna nu este deloc tolerata in SUA. Iti pierzi instantaneu toata credibilitatea cand esti prins cu minciuna. Mi-am invitat mama sa ne viziteze in iarna lui 2004. I-am facut invitatie cu care apoi ea a mers la Ambasada pentru viza. Socul a venit cand am aflat ca viza i-a fost refuzata. Nu am auzit niciodata sa se fi refuzat viza parintilor cuiva stabilit in SUA. Nu am aflat nici pana astazi ce s-a intamplat. Totusi, mama s-a “scapat” si mi-a spus ca a avut impresia ca cel care o intervieva la Ambasada nu era binevoitor. Asa ca ea s-a gandit sa spuna niste “minciunele” ca sa-si ajute cazul. “Minciunele nevinovate, care oricum nu contau.” Marturisesc ca n-am inteles niciodata partea cu minciunile spuse intr-un scop bun. Sau minciunile care ajuta pe cineva. Un lucru il inteleg insa foarte bine. Toti functionarii americani sunt extrem de bine pregatiti sa gaseasca minciunile si inconsistentele in argumentul cuiva. Ori cand te-au prins cu “minciunica”, zece ape curate nu te mai spela.

Revenind la discutia mea de la inceput, cea cu colegul meu din Carolina de Sud, pot spune ca probabil ne asemanam foarte mult in intoleranta noastra la minciuna de orice fel, cat de cat in respectarea cuvantului dat, si de loc in obsesia cu respectarea la sange a regulilor. Desigur, el este mult mai bine adaptat ca mine Statelor Unite din moment ce s-a nascut aici. Doar eu vin cu un bagaj cultural de la o scoala germana din Transilvania. Asa cum am spus deja, punctualitatea este tot mai greu de realizat in Statele Unite din cauza distantelor mari si a dificultatilor din trafic. De aceea sunt populare video-conferintele si desigur exista intotdeauna intelegere ampla cand cineva intarzie. Totusi nimeni nu abuzeaza de aceasta toleranta. In fine, discutia despre cuvantul dat este complexa. Vad tot mai rar situatii in care lumea considera cuvantul dat drept o promisiune ferma. Cum zicea cineva in filmul Jerry McGuire: “My word is like rock.” In schimb, intelegerile importante sunt intodeauna, dar intotdeauna, scrise incluzand absolut toate detaliile. Detaliile care au fost discutate, dar nu scrise, sunt uitate. Considerate nule. Discutia este deci doar preambulul, explorarea, care a dus spre intelegerea finala, si care este in scris.

Ma intreb, oare in ce masura ne definesc pe noi, ardelenii, punctualitatea, respectarea cuvantului dat, intoleranta la minciuna, si blandetea?
Am citit ieri o postare minunata a domnului Tudor Duică, in care isi exprima frustrarea fata de administratia de peste Carpati. Nu cred ca as fi putut s-o descriu mai bine decat a spus-o dansul. M-a uns pe suflet, pentru ca am doua imagini in mintea mea pentru cei care sunt izvoarele principale ale prostiilor administrative din tara: Adrian Nastase si Traian Basescu. Primul a credibilizat aroganta iresponsabila, iar al doilea agresivitatea nerusinata.
Dar eu adaug la ce a spus domnul Duică si urmatoarea ipoteza: eu cred ca noi, ardelenii, intelegem altfel punctualitatea, respectarea cuvantului dat, dezgustul fata de minciuna, si blandetea. Nu zic ca le intelegem neaparat mai bine sau mai rau. Dar le intelegem altfel decat restul tarii. Si asta este important. Si nu poate fi trecut cu vederea.                        

Si cu asta am ajuns la sfarsitul gandului meu: Sa fim cu totii sanatosi si mai intelegatori unul cu altul. O saptamana placuta tuturor si ne auzim in curand.

Alex Doboli

Alex Doboli este absolvent al Universității Politehnica din Timisoara și profesor la Stony Brook University din New York.

Articole recente

CLICK PE VIAȚĂ | Tânăra artistă Luana Toader, despre planurile de viitor și parcursul profesional

Invitata podcastului de astăzi are un cumul de îndeletniciri, în curând va fi absolventa...

”Marșul pentru viață” – un eveniment ce vine în sprijinul femeilor însărcinate

Tema ediției din acest an este ”construim împreună pentru viață” și a fost inspirată de situația care a dus la moartea Alexandrei Ivanov, o mamă în vârstă de 25 de ani căreia nu i s-au acordat îngrijirile medicale necesare în urma unui avort spontan.

Dominic Fritz: Am semnat parteneriatul cu IFC, divizia de dezvoltare a Băncii Mondiale pentru un nou spital municipal la Timișoara

Dominic Fritz face primul pas pentru construirea unui spital nou în Timişoara

ADR Centru a lansat proiectul pentru finanțarea infrastructurii și serviciilor educaționale din învățământul primar și secundar obligatoriu

Peste 16 milioane euro sunt alocați pentru finanțarea infrastructurii și serviciilor educaționale

Mai multe articole de același fel

Perioada fără sancţiuni pentru contribuabilii care nu utilizează sistemul e-Factura, extinsă până la 31 mai

De la implementarea sistemului RO e-Factura, Ministerul Finanţelor a avut numeroase discuţii şi întâlniri cu reprezentanţii mediului de afaceri pentru îmbunătăţirea platformei, iar prelungirea perioadei permite persoanelor impozabile să îşi continue adaptarea procedurilor/sistemelor la noile cerinţe, pentru a evita sancţiunile.

Conferinţă dedicată provocărilor digitale în jurnalismul contemporan, cu ocazia aniversării a 135 de ani de existenţă a Agenției Naționale de Presă AGERPRES

La mulți ani, AGERPRES!!! În 27 martie 2024 se împlinesc 135 de ani de la înfiinţarea primei agenţii de presă "românească, naţională şi autonomă", având titulatura de Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română - "Agence Telegraphique de Roumanie" - "Roumagence".