Prima dată am auzit de Cheile Râmețului, ălea din județul Alba, situate în apropierea vestitului cătun După Deal, comuna Ponor, pe la lecțiile de geografie. Ulterior, pe măsură ce am devenit mai atras de lecturile non-ficționale, cum ar fi cele de geologie, orizontul meu s-a lărgit, aflând astfel că respectivele Chei ale Râmețului s-ar găsi taman lângă mănăstirea cu același nume, având trei hramuri: Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Adormirea Maicii Domnului (biserica nouă) și Izvorul Tămăduirii (biserica veche), cea din urmă fiind datată în secolele XII-XIII (Ghidul mănăstirilor din România, București, 2010, p. 217). „Întemeiată de pustnici trăitori în aceste părți și de alți credincioși (denumirea Râmeț provine de la termenul eremiți), a avut ulterior și alți ctitori și ocrotitori, precum Radu de la Afumați, Matei Corvin și Mihai Viteazul”.

Daniel I. Iancu

Cum mintea și picioarele îmi erau hodinite, că încă nu ne gândeam la sesiune, m-am băgat și eu într-o aventură de descoperire a zonei. Nu singur, normal, ci cu niște colegi de facultate care habar n-aveau în ce se bagă.

„Cînd nu este socotință, socoteala merge rău” (vezi Proverbe românești, București, 1984, p. 89). Sau, cum ar spune alții, „după faptă și plată, să nu rîzi de nime niciodată” (p. 128). Eu aș zice mai pe șleau că dacă e să ai ghinion găsești acul cu fundul și-n carul cu fân. Așa am găsit și eu prima dată Cheile Râmețului. Era prin 1994. Toamna. Mai precis 30-31 octombrie, dar nu data este importantă, ci vremea. Că nu a ținut deloc cu noi, ba mai mult: ploua. Însă eu, în calitate de el líder supremo, am decis că e prea simplu pentru atâția oameni (patru fete și patru băieți) să merem normal pe valea Râmețului în sus până unde putem, iar apoi să ne întoarcem napoi la cabana (turistică pe atunci, acum ecleziastică), unde trebuia să adăstăm peste noapte. Nuuuu!!! Hai să facem un traseu ca lumea: urcăm prin cătunul Fața Pietrii, traversăm Cheile Tecșeștilor, ajungem (normal) în Tecșești, după care o coborâre aiuritoare în Boțani Vale, la fosta moară, o nouă urcare în Boțani Deal și o prăvălire abruptă spre celebrul sat Cheia.

Lumea, ca și mine de altfel, habar nu avea de traseu, așa că a zis da. Eu m-am panicat pe moment că eram singurul cu o caricatură de hartă, copiată de mână pe o foaie de bloc de desen după un atlas rutier. Xeroxul încă nu auzise de România, așa că încă lăsa totul pe seama foilor de indigo. Dacă mai știe cineva ce-s ălea.

Am plecat la drum, așa, pe la amiază. Eram echipați corespunzător: haine de oraș, papuci de oraș, rucsaci din ăia de poartă copiii din clasa a VII-a, câte jumătate de sandviș fiecare plus… două lanterne format tub. Unii își mai amintesc de ele, mai ales că nu se prea găseau baterii tip R6. Bâte să ne apărăm de câini și jivine sălbatice am rupt dintr-un gard al mănăstirii, sperând să fie sfințite și astfel să ne ferească de cei răi și de mușcăturile lor. Și am mers noi, șapte și cu mine opt, de-am trecut de Fața Pietrii. Am coborât în valea următoare și am traversat Cheile Tecșeștilor. Prin satul Tecșești chiar începuse să se însereze și lumea de pe uliță se uita cam dubios la noi. Dar noi eram vajnici, așa că nu ne-am lăsat intimidați de privirile lor. Am coborât în Boțani Vale și imediat am urcat în Boțani Deal. Nu de frică, dar așa ducea traseul. Prăvălirea până la Cheia a fost o joacă de copii… Nu era nici ora 18.00, dar se făcuse noapte de-a binelea.

Mai în aval de fosta școală din Cheia era un indicator care indica ceva de genul: prin chei, prin apă = 2 ore; pe Brâna Caprii = 2 ore! M-am holbat la indicator ca o taurină tânără de gen masculin, la o poartă proaspăt vopsită. Ideile îmi treceau prin cap mai ceva ca TGV-urile de Paris prin stația de la Turdaș. Adică nu oprea nici una să pot să o analizez. Totuși, la un moment dat denumirea de Brâna Caprii mi-a sunat cumva ciudat și amenințător, astfel că am decis, singur și pentru toți, să intrăm la apă. Mai ales că acolo unde ne aflam noi apa nu era mare.

Pompei Cocean în volumul Chei și defilee în Munții Apuseni (București, 1988), specifică faptul că „în cadrul complexului de chei din bazinul Rîmeţului, cheia cu acelaşi nume ocupă o poziţie de referinţă, atît prin dezvoltarea sa pe verticală (150-200 m) şi orizontală (peste 2 km lungime, cît şi prin complexitatea genetică şi evolutivă). Este situată în bazinul mijlociu al rîului, în aval de localitatea Cheia, acolo unde apele învolburate atacă frontal bara calcaroasă, reuşind să-şi croiască un drum mai scurt spre colectorul direct, Mureşul. Amploarea străpungerii hidrologice, precum şi forma de relief impresionantă la care i-a dat naştere au atras atenţia numeroşilor geomorfologi ce au vizitat-o. Astfel, fără să spună direct, ci sub forma generalizată, Emm. de Martonne (1922) o consideră ca rezultanta înaintării regresive a Văii Mănăstirii (,,cele mai multe talveguri nu au putut înainta regresiv dincolo de bara calcaroasa de la Rîmeţ. Valea Mănăstirii este una dintre cele care a reuşit să-şi împingă izvoarele dincolo de marele zid calcaros ce închide orizontul înspre ŢaraMoţilor”), (op. cit., p. 113)”. Calculați voi viteza noastră de deplasare în funcție de descrierile ulterioare.

Ploua mărunt, deși nu era luna lui Marte, ci abia octombrie. Prima traversare a fost OK, că am putut să o facem pe o punte improvizată dintr-un arin căzut peste apă. A doua traversare a necesitat un pic de echilibristică, ca să punem pas după pas, de pe un bolovan pe altul. Apoi… Așa zisa cărare pe firul apei Râmețului e o minciună sfruntată: nu e nici o cărare, ci doar o suită de frânturi de cărări! Multă vreme am mers orbecăind cu ălea două lanterne și rupți de foame după semi-sanvișul personal devorat cu multe ore înainte.

Deoarece eu am fost cu ideea, eu am fost și eroul serii! La prima traversare m-am băgat în apă și i-am trecut pe toți în spate. La a treia a fost mai ușor, datorită faptului că la traversarea anterioară alunecasem pe un pietroi și am scăpat un coleg în apă. Așa că, de acum înainte în aval, eram doi care făceam transbordări. Șapte minute mai târziu s-a auzit un urlet ca de fiară! Celălalt cărăuș (normal că nu eu!) alunecase și el cu tot cu fata pe care o căra în spate. Acum devenisem 3 oameni uzi și 5 uscați. Situația a fost repetitivă. Așa că până la punctul numit de către unii cunoscători „La bolovan” nici măcar lanternele nu mai erau uscate. Fiecare căzuse cel puțin o dată, iar unii, masochiști, chiar de mai multe ori. Numai așa, că doreau ei să se scalde noaptea pe la 10, pe ploaie, la sfârșit de octombrie. Nu te poți pune cu plăcerile omului.

După ce am trecut de „Bolovan”, crăcănându-ne să-l escaladăm, ajungem din nou în impas. În fața noastră se întindea un luciu de apă atât de întins că nici cele două lanterne cu baterii R6 nu răzbeau să-i vadă celălalt țărm. Dar aventura trebuia să continue. Și încă urgent, pentru că una dintre lanterne părea să-și dea obștescul sfârșit electric. Devenea tot mai chioară. O sclipire de inteligență m-a făcut să-mi scutur capul, așa că am zărit un fel de sârmă ruginită pe post de cablu de traversare. Am încredințat lanterna chioară altui coleg și m-am apucat de sârmă…

Am văzut eu în filmele gen „Fiul munților” (regizat de Gheorghe Naghi în 1981, după un roman scris de Petre Luscalov în 1979) cum se fac lucrurile astea: te ți bine cu palmele de cablu, te sprijini cu picioarele de stâncă, astfel încât posteriorul să fie cumva la 90 de grade la îmbinarea mâinilor cu picioarele… și înaintezi. Teoria e simplă. Însă practica e grea. După câțiva metri îmi amorțiseră mâinile și îmi tremurau picioarele. Nu de frică, nuuuu!. De foame! Că eram leșinat. Așa că, într-un loc atrăgător din punctul de vedere al unui înotător mi-am îndreptat picioarele, mi-am dezlipit mâinile de sârmă, mi-am lipit burta de stâncă și… am început să alunec ca pe un tobogan.

Tobogan, tobogan… dar nici chiar în halul ăla! Prima dată am simțit cum ating apa, din nou. Apoi apa trece de genunchi… de turul pantalonilor… îmi acaparează tricoul și bluza… ajunge la gât… eu alunecam, pentru că așa-zisul tobogan nu se gătase încă… așa că la un moment dat din fracțiunile ălea de secundă am început să înot. Subacvatic, că eu nu știu să înot cu capul la suprafața apei… Eternitatea poate fi concentrată și în câteva secunde!

Câțiva metri de înot și am dat cu capul de un pietroi mai mic. Apoi mi-am zgâriat genunchii în pietrișul de pe fundul apei. M-am ridicat ca un Neptun al apelor montane și am observat că băltoaca îmi ajungea până la genunchi. Două lanterne mă orbeau. Una era chioară, dar conta totuși și lumina ei, dată fiind situația. Am strigat că se poate trece, dar cu atenție și la fundul apei că riscă lumea să se zgârâie pe nas.

A început aventura… A trecut un băiat… apoi o fată… altă fată… Eu, ca el líder supremo ce mă găseam, stăteam în apă până la brâu, să le sprijin pe fete de fese dacă cumva alunecau. Au trecut și ceilalți. Majoritatea. Că o fată n-a vrut să traverseze înainte, deoarece îi era frică. Până la urmă, fiind ultima, n-a avut de ales și s-a încumetat. S-o ținut bine de sârmă. O făcut câțiva pași corespunzători… Apoi și-o dat drumul! Dar nu ca mine, ce-s expert, pe burtă!. Nuuu! Ea o picat direct pe spate. Speranța mea a fost să o prind. Am prins-o! Doar că am făcut iar o tură de bazin în zonă montană, deoarece am înotat subacvatic până la limanul constituit din bolovani julitori de nasuri.

De acolo, de la limanul cu pricina, n-am mai făcut mult. Maximum o oră. După ce am mai avut un moment de panică la „Portal”. Dar iarăși eu  am fost extrem de curajos și l-am traversat direct prin apa care nu trecea de genunchi. Până la cabană am cântat cântece patriotice, gen „Treceți, batalioane române”… Cheile Râmețului… Că printre noi era și o unguroaică!

Publicaţia Știrile Transilvaniei se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului. Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.