Copil fiind, nu mă prea lăsa maică-mea să bat câmpii sau să cutreier prin pădurile din jurul Orăștiei, ci mă punea să învăț. Citind, am descoperit faptul că unii umblaseră lela și fentaseră legislația în vigoare la vremea lor, trecând clandestin granițe și tocindu-și opincile pentru cauze puerile: să cari cărți în spate sau să mergi până la Roma pe jos. Așa cum a făcut și Badea Cîrțan. Și nu o dată (1896), ci chiar de două ori (1899). „Gheorghe Cîrțan-Badea (24 ianuarie 1849, Oprea-Cârțișoara, jud. Sibiu – 7 august 1911, Poiana Țapului). Unul dintre cei șapte copii ai ciobanului Nicolae Cîrțan și ai Mariei, născută Budac. Și-a petrecut anii dintîi ai vieții în satul natal, fascinat de basmele cu zmei și cu zîne povestite de mătușa Rașila și de bunica Ludovica. Bucnicul, Avram Budac, oier ajuns cu turmele până în Caucaz, Italia și Franța, i-a spus întâmplări din trecutul istoric al neamului și din peregrinările lui, ca transhumant” (Valentin Borda, Călători și exploratori români, București, 1985, p. 122).

Prima călătorie, „cea începută în 3 ianuarie 1896, l-a purtat de aceea spre Roma, prin Timișoara, Seghedin, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Pasul Cadibona, Genova, Pisa, Livorno, Roma… Cu trenul s-a îndreptat apoi spre sud, la Napoli și Pompei. A trecut Apeninii și a coborît la Ancona, Bologna, Padova, Veneția, Fiume” (p. 124).

În 1897 a dorit să vadă și Spania, dar nu i-a ieșit. „S-a răzbunat, în schimb, cu o nouă călătorie la Roma, făcută pe jos, timp de 63 de zile, în 1899, ca să participe, alături de V. A. Urechia, Grigore Tocilescu, Vasile Lucaciu, Duiliu Zamfirescu, Smara Gheorghiu ș.a., la cea de-a XII-a ediție a Congresului orientaliștilor” (p. 125).

…Mie când îmi intră o idee în cap nu mă las până nu o exprim public. Așa că, mai la o bere pe terasă, mai la un vin prin cămin, am prostit vreo 20 de persoane să merem la Roma pe jos în anul centenarului primului demers întreprins în acest sens de Badea Cârțan. Eram pe cale să devin un fel de guru dacă o mai țineam tot așa. Forest Gump  (SUA, 1994, regia Robert Zemeckis) n-ar mai fi avut succes deloc.Noroc că mi-am adus aminte de un fapt simplu, care acum pare complicat: aveam nevoie de vize să trecem tot felul de granițe, că Uniunea Europeană era pentru noi ce e Constelația Andromeda pentru Uniunea Europeană…

În perioada respectivă, ministru al tineretului și sportului era Alexandru Mironov. L-am prins la înghesuială pe un hol la Casa Studenților din Cluj-Napoca (sau pe holul vreunui hotel… nu mai știu exact) și i-am zis cine sunt, ce am de gând să fac și ce vreau: vize ca să mergem pe jos la Roma!!! Prima dată a apărut un bodyguard care a dat să mă apuce de gâtlej. M-am fofilat pe lângă el, că pe vremea aia gâtlejul meu era mic, și am ajuns la domnul ministru. I s-a înseninat privirea, m-a ascultat, mi-a spus cam ce acte trebuie să-i trimit ca să putem obține vize și apoi s-a confesat bodyguard-ului: „Niște pui de Bazi Cârțani vreau să ajungă la Roma!”…

…No! Mai aveam un an și ceva până să plecăm. Dar trebuia să facem antrenamente, să dovedim că fiecare candidat la viză este dârz, că a crescut la viața lui un mânz, a văzut o barză și a mâncat vreo varză. Domnul ministru aștepta dosarele candidaților la excursiune. Primele antrenamente le-am început în forță: toți cei aproximativ 20 de candidați am mers pe jos de sărea pietrișul în urma noastră. Asta doar în prima zi. După o săptămână nu mai alergam pe asfalt de să rupem pământul. Meream mai lejer. Ca ardelenii. O tură pe jos Alba Iulia – Sebeș și retur (maximum 25 de kilometri) o făceam în 12 ceasuri. După o lună, unii dintre ardeleni s-or culcat, ghidându-se după principiul „de ce să merg pe drum când pot sta acasă”!

Io, cum mă știți, nu renunț de tot și la tot! Am bănuit că plimbările în jurul orașului Alba Iulia sunt plictisitoare, de aceea lumea preferă lectura în biblioteci universitare, învățatul pentru examene sau uitatul la TV în loc să înghețe de frig și să facă bășici la tălpi mărșăluind pe asfalt. M-am ambalat! M-am enervat! Am vorbit și am gesticulat! Pe lângă mine, în calitate de guru, am reușit să mai adun trei oameni: Miță (Mihai, Dumnezeul să-l odihnească!), Cipri și Petrică. Pornind de la axioma (nedemonstrată faptic) că toate drumurile duc la Roma, am decis să plecăm din Mediaș. Prima acțiune concretă a fost să ne urcăm în trenul accelerat care merea de la Alba Iulia la București.

Pfaiiii!!! Voi știți cum arătau trenurile CFR în martie 1995? Vineri, 31 martie! Nu 13! Impecabile!!! Nu contează că era jeg peste tot, dar aveau vagon restaurant. Noi… și noi cam aveam jeg pe noi, că nu era apă caldă în cămin. Dar ne-am grăbit și n-am apucat să luăm bilete de la Alba Iulia la Mediaș. Ne aburcăm în tren. Eu cu Cipri stăm de pază la rucsaci. Petrică pleacă spre vagonul restaurant. Miță în sens invers, că ne-o văzut controlorul. Care părea un pic furios și curios: ce căutăm noi în tren? Miță, student la drept anul I, începe pledoaria de pe la mijlocul culoarului. „Doamneee!!! Ați auzit ce s-o întâmplat? S-o prăbușit un avion la Balotești!!! Nu știu câți morți!!! Parcă mi se face rău!!! Vrem să ajungem acasă!!! Nu avem bani!!! Suntem studenți!!! Nu avem bani de bilete!!! Vă rog nu ne aruncați din tren!!! Merem doar până la Mediaș”…

În acel punct a intervenit inevitabilul! Adică Petrică! Care venea de la vagonul restaurant cu două sticle în mână și urlând: „Băăă, ăștia au bere!!!”… Eu nu mai țin minte nimic din acel moment, că am leșinat. Când m-am trezit din spaimă, Miță, Cipri și  Petrică mi-or zis ceva de genul că cică s-a negociat cu Nașul. Că berea or aruncat-o pe geam. Dar oricum ajungem acasă la Cipri, care părinți ai lui Cipri aveau pivnițe cu vin, platouri cu șnițele și etc, etc… Eu m-am îndoit un pic. Nu de ceea ce ziceau ei, ci să ajung la portofel, să le dau banii. Contribuția mea la Nănașu din tren.

Ei or fost mare domni. N-or acceptat contribuția mea la antrenamentul pentru Roma!!! n-or acceptat atunci, dar m-or taxat după-aia!!!

Publicaţia Știrile Transilvaniei se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului. Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.