Gara din Mediaș era monumentală în 31 martie 1995. Cel puțin așa mi-am imaginat eu, care nu o mai zărisem decât din goana de melc a trenului ce ducea la Brașov. Când am ajuns, nu mai țin minte exact ce am văzut că era noapte și felinarele ălea pe care Cipri le numea „stâlpi pentru iluminat stradal” nu aveau becuri. Doar câteva și foarte chioare. Ca să nu se facă de mândră minune în fața oaspeților distinși (adică în fața mea, a lui Miță și a lui Petrică), ne-o luat la goană pe un deal în sus, ca să găsim casa părintească situată pe strada Mărășești. Repet: strada Mărășești! Seara a fost tare faină. Nu mai știu ce-am făcut, dar trebuie să fi fost tare faină, că doar Cipri e prietenul meu și azi!

A doua zi, cum ne-am trezit, am plecat val-vârtej. Bine, cred că am și mâncat ceva, om fi beut și o cafea, om fi mai fi și povestit câteva ceasuri. Cert este că am trecut prin centrul Mediașului ca prin brânză. „Așezat pe terasele Târnavei Mari, la 228 m altitudine, înconjurat de dealuri (500-600 m), municipiul Mediaș este al doilea din județ ca mărime (64.861 locuitori) și ca pondere economică și, totodată, un important centru turistic” (Victor Voicu-Vedea, Nicolae Deneș, Mircea Oprișiu, Sibiu. Ghid turistic al județului, București, 1979, p. 77). Normal să fie un important centru turistic din moment ce noi tocmai înnoptasem acolo. Asta nu e de comentat. De comentat este continuarea textului: „În vremea când statul maghiar își întărea stăpânirea asupra Ardealului, Mediașul era deja un sat românesc bine închegat economic și administrativ. Invazia tătarilor din 1241 a distrus această așezare”, prima atestare documentară având loc, se pare, abia la 1267 (p. 78). Alooo!!! Țin să menționez că Orăștia (Broos în germană, Szászváros în Maghiară și Saxopolis în latină) era deja menționată de la 1224. Punct. Prietenii știu de ce.

Prin urmare n-am văzut nimic din centrul istoric al municipiului Mediaș, care apropos, pe vremea aia avea și troleuri. Un fel de autobuze care mereau după sârme. În dimineața zilei de 1 aprilie am țâșnit ca niște ardeleni vivace să cucerim Hula Baznei. La prima pantă mai acătării pe Petrică îl apucă pipatul. Și ce pipam toți? Normal, „Mărășești”, „spaima nemților”, că doar pe strada aia dormiserăm cu o noapte înainte. Hula Baznei poate că n-o fi așa impresionantă ca Transfăgărășanul. Dar pe noi ne-o terminat după câteva sute de metri și vreo trei țigări „Mărășești”. Ca să ne întremăm un pic, că nu se făcea ca ditamai studenții la istorie să intre ca leșinații în Bazna, am desfăcut o sticlă de lichior de banane…

Mai știți lichiorul de banane din anii 90? Era un lichid gălbui, la sticlă de jumătate. Nu știu câte grade avea, dar gust de banane avea. Am tot pupat toți patru la sticla aia până am biruit și am cucerit Hula Baznei. Abia acolo, sus, în vârful hulei, am ajuns la plenitudinea aptitudinilor noastre de globe-trotteri. Astfel încât Petrică, în calitate de semi-mentor spiritual al mini-grupului (eu fiind guru, el era un fel de co-guru…) decide să facem și experimente științifice. Mai precis să cuantificăm câți litri de lichior de banane consumă patru studenți la 100 de kilometri.

N-am putut stabili o cifră exactă că imediat am fost în Bazna. Nu de alta, dar la coborâre parcă mergi mult mai ușor, mai ales când Petrică avea ditamai picioarele și noi mai că alergam după el. No! Acuma ce să vă spun despre Bazna. Că au și apă caldă și de aia la o zonă din sat îi zice Bazna Băi? E la fel ca Geoagiu și Geoagiu Băi, din județul Hunedoara, de pe lângă Orăștie. Și trebuie să rețineți că „băi” nu e interjecție!!! Ci loc de scăldat.

Bazna – biserica fortificată

Informațiile esențiale despre Bazna sunt redate în multe lucrări științifice. Eu însă parcă și acum văd aievea pagina 142 din cartea lui Hermann Fabini, Universul cetăților bisericești din Transilvania (Sibiu, 2009), unde se specifică următoarele: a fost atestată la 1271. „În secolul al XIII-lea Bazna este o comună de iobagi din comunitatea Cetatea de Baltă, dar curând după 1300 aparține Scaunului Mediaș ca sat liber. În secolul al XVII-lea se menționează la Bazna existența gazului metan. În secolul al XIX-lea devine, datorită apelor curative, un centru de tratament balnear”. Nu insist asupra detaliilor legate de cetatea săsească, ci vă invit să țineți minte existența gazului metan în zonă.

Noi, cei patru aproape magnifici din punct de vedere vizual, am vizitat cetatea bisericească din localitate, am mâncat de amiază, apoi am luat-o pe dealuri, să găsim o scurtătură către Cetatea de Baltă. Am găsit-o. Nu era asfaltată, de scurtătură zic, ci merea printre buruieni și știuleți de cucuruz, vremea nu fiind prea favorabilă… Dar am găsit-o!!!

Când am văzut Cetatea de Baltă în fața noastră am făcut mătănii și am zis rugăciuni. Mai mult Petrică, că eu, Miță și cu Cipri nu prea le avem cu ălea sfinte. Cel puțin eu îs păcătos de-a binelea, că nu mă închin la soacre. Scuze. Moaște. Localitatea Cetatea de Baltă era vizibilă cu ochiul liber. Mai aveam un pic, o țâră, și ajungeam pe prima uliță din sat.

Cetatea de Baltă, vedere panoramică

Atunci s-a produs inevitabilul. Nu. Nu s-a ițit iar Petrică cu sticle de bere, ca-n tren. A apărut în fața noastră o baltă înconjurată de stuf sau de tulei de cucuruz. Nu mai știu. Dar nu orice fel de baltă, că dacă era ordinară o ocoleam. Dar balta era magnifică. Bolborosea!!! Ioiii!!! Scotea balta niște bulbuci de-ți venea să dai foc la paie, la stuf, la tulei de cucuruz.

Ceea ce am și făcut. Mai întâi ne-am oprit pe marginea bălții de lângă Cetatea de Baltă și am privit. A fost simplu. Am mai pipat o țigară, am mai pupat sticla de lichior de banane, am mai râs unii de alții… Apoi s-a declanșat isteria. Balta de lângă Cetatea de Baltă bolborosea. Noi pipam. Afară era frig. Casele erau aproape. Ce ne-am gândit: hai să ne încălzim! Facem un mic foculeț din buruienile găsite la îndemână. Am făcut. Apoi am dat să le stingem, aruncându-le în apă. Norocul nostru a fost că bătea vântul și a stins șomoioagele. Altfel Cetatea de Baltă nu era doar în Istorie, ci era Istorie…

Bine. Știu. Ca să arunci un sat în aer trebuie îndeplinite câteva condiții, gen proporția oxigen – gaz metan. Dacă aveam norocul și reușeam proporția taman atunci? Am eșuat. Năcăjiți, am întrebat prima babă de pe prima uliță din sat ce-i cu balta aia de bolborosește? „Vai, maică, ce bine că nu pipați, că aruncați tot satul în aer!”. Vorbele ei mi-au mers la suflet…

Din Cetatea de Baltă până la Sâncel am fugit pe asfalt fără să scăpăm vreun gaz în urma noastră… Nu că ne-ar fi ținut burțile, dar eram conștienți că distrugem ditamai localitatea istorică.

Publicaţia Știrile Transilvaniei se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului. Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.