Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Editura Humanitas, Colecția Cartea de pe noptieră, nr, 60, București, 2007.
Fiecare individ are dreptul să-și trăiască viața după cum consideră el de cuviință. Normal, cu respectarea drepturilor celorlalți. Ce? Dacă ești prost sau ești deștept sau alegi cumva aurea mediocritas („aurita cale de mijloc”) nu trebuie să ai drepturi? Normal că ai…
Volumul M-am hotărât să devin prost, al lui Martin Page, este o relatare despre cum trebuie să te integrezi în societate. „Să devii ceva mai prost poate fi o idee inteligentă. Să gândești mult este, în lumea de azi, un handicap”. Antoine, personajul de 25 de ani, „suferă de boala gânditului” și își dorește cu ardoare „să intre și el în categoria reconfortantă a imbecililor fericiți”, să nu mai beneficieze de neajunsurile inteligenței. El vrea să demonstreze „la ce e bună prostia și cum poți să o dobândești” (vezi textul de pe coperta 4 a ediției amintite).
Autorul, Martin Page, născut pe 7 februarie 1975, a renunțat să devină antropolog și a devenit scriitor, deoarece inteligența, confundată pe nedrept cu știința, „te face nefericit, singuratic, sărac” (p. 7). „Inteligența e de două ori rea: te face să suferi și nimeni nu se gândește să o considere ca pe o boală”, pentru că „nu există cură de dezintoxicare pentru inteligență” (p. 15).
Eroul nu se teme nici de moarte deoarece „nu avusese niciodată cu adevărat impresia că trăiește” (p. 28), așa că spune despre sine: „sunt atât de puțin dotat pentru a trăi, încât poate că mă voi realiza prin moarte. Am fără îndoială mai multe aptitudini să fiu mort decât fiu” (p. 40). Tonul morbid din citatele paragrafului anterior contrastează puternic cu umorul debordant din textul integral al volumului. Dar te mai și pune pe gânduri.
„Inteligența este un rateu al evoluției” (p. 52) și asta deoarece civilizația s-a născut „pentru că mulți copilandri imperfecți nu aveau nimic altceva de făcut” (p. 53). „Există un proverb chinezesc care spune, aproximativ, că un pește nu știe niciodată când face pipi” (p. 57), astfel încât Antoine decide că „prostia era ultima lui șansă de salvare” (p. 60). Pentru a putea deveni prost, Antoine studiază, cercetează și „stabilește un barem universal care determina gradul de bogăție pornind de la etalonul șosetă. Prima categorie, cei mai săraci, cei care nu au șosete; a doua categorie, cei mediu săraci, cei care au șosetele găurite; a treia categorie, cei mai bogați, care au șosete fără găuri” (p.74).
Jugul inteligenței pare a fi prea mare pentru eroul cărții, astfel încât după ce având o licență în biologie și două masterate (unul în aramaică, altul în cinematografie), când merge să se angajeze i se spune franc în față: „Dumneata ai făcut studii ca să fii șomer” (p. 94). „Apoi, deodată, fără nici o premeditare, Antoine a devenit bogat” (p. 103). Dar nici asta nu rezolvă problema. Pentru că, înspre finalul cărții, eroul se întâlnește cu o fantomă. Fantomă care, perplexă fiind auzind plângerile lui Antoine, îi spune: tu nu ești „nici fericit, nici nefericit? Mai rău nici că se poate. Viața ta e un rahat” (p. 125)…