Credincioşii ortodocşi şi greco-catolici celebrează astăzi sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim sau Floriile.

„Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta” (Ev. Ioan 12, 1-18).

Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim are loc în duminica dinaintea Învierii Domnului, fiind cunoscută şi sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor.

Stâlpările verzi de finic sau de salcie, întâlniţi la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, capătă o semnificaţie mult mai bogată, arătând, mai dinainte, biruinţa lui Hristos asupra morţii. Cu acelaşi înţeles sunt menţionate în cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic“. Pentru acest motiv, în iconografie, martirii sunt reprezentaţi, de multe ori, ţinând în mâini ramuri de finic.

Vechii egipteni au considerat ramurile de finic un simbol al veșniciei. Și în lumea greco-romană, deci cu secole înainte de Hristos, acestea deveniseră un simbol al biruinţei/al victoriei. Romanii, de pildă, obişnuiau să-şi întâmpine câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic. În teologia creștină timpurie, ramurile de finic puteau simboliza victoria spiritului asupra trupului. Funciarmente însă, purtarea ramurilor în triumf reprezintă credința că, prin Învierea lui Hristos din morți la finalul Patimilor (ca și prin învierea lui Lazăr, sărbătorită în ziua precedentă, numită Sâmbăta lui Lazăr), moartea a fost „înfrântă”, oamenii obținând în felul acesta accesul la viața veșnică întru Împărăția eshatologică. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii Sale.

Chiar dacă în zorii Bisericii creștine, sărbătoarea Floriilor avea un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte Biserici, mai târziu, la sfârșitul sec. III și începutul sec. IV este menţionată de Metodie, episcopul Tirului și al Patarei (†311), de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul Epifanie de Salamina (†403) și de Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte. În timpul secolelor al VI-lea și al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (†636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică. (Sursa informaţiilor: Mitropolia Banatului)

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania