Când îți pui în cap să meri la Roma, meri. Nu neapărat ajungi acolo. Ideea e să pleci la drum, să te antrenezi, să nu faci burtă. Cum vă povesteam, după ce am salvat de la distrugere și restriște localitatea Cetatea de Baltă, am pornit voioși spre Roma. Bine, de fapt e vorba de Roma aia mică: Blaj. Dar până la „Mica Romă” a fost drum luuung și cam împleticit. Ăia când or făcut drumul nu s-or gândit la patru bezmetici care să meargă ei așa pe asfalt până le pică pingelele de la bocancii de vânători de munte.
Pentru cine n-o fost atent la orele de geografie și istorie, țin să precizez în primul rând că localitatea Cetatea de Baltă este situată în județul Alba, județ a cărui complexitate „petrografică determină o gamă variată de zăcăminte ale subsolului. În structurile de domuri ale podișului sunt cantonate bogate zăcăminte de gaz metan” (Gh. Anghel, Gh. Măhăra, E. Anghel, Alba. Ghid turistic al județului, București, 1982, p. 12). În al doilea rând, în zona numită în istoriografie Cetatea de Baltă au existat mai multe cetăți. „Cetatea veche era așezată în hotarul comunei Cetatea de Baltă, în locul numit Luncă, într-un triunghi format din cursul Tîrnavei Mici, pîrîul Rîtului și dealul numit După grădini. Denumirea comunei a fost dată de așezarea cetății într-o zonă mlăștinoasă” (Ghoerghe Anghel, Fortificații medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 1986, p. 88). Nu mai insist cu datele despre castelul mult mai recent.
Țin însă să precizez că Sâncel este o localitate situată între Cetatea de Baltă și un municipiu, sau ceva de genul (după spusele lui Petrică), numit Mihalț. De fapt e chiar lângă „mica Romă”, Blajul. Așa că am mai mers noi zi de primăvară până în seară. Dar seara se apropia cumplit de repede de noi, cu toate că noi meream lejer și ea nu avea de ce să se grăbească.
Ideea genială a bufnit direct în capul lui Petrică! „Hai să dormim la Sâncel!”, zice el. „Hai!”, zicem noi, care eram frânți, că un pas de-al lui Petrică face câți doi pași normali, de-ai noștri. Pe scurt, el o făcut doar juma de drum.
Când am ajuns în Sâncel, se cam întunecase. Petrică ne-o explicat că în vara anterioară o fost cu treieratul, cu combina, cu ceva utilaj agricol imens la un domn în satul respectiv. Sâncel, adică, care nu-i imens! Că Petrică are pile! Și înnoptăm ca Pruncul Iisus în iesle, adică în fân. Zis și făcut. Petrică preia conducerea grupului și începem să bâjbâim prin sat. Era să luăm și bătaie. Ce să cauți de 1 aprilie, seara pe întuneric, prin Sâncel să bați pe la porțile oamenilor?
Până la urmă, răzbim! Petrică găsește casa. Omul era omul ăla de-l plătise pe Petrică. Problema a fost că omul nu-l mai știa pe Petrică. Au urmat negocieri. 45 de minute am stat la poartă ca să-l convingă Petrică pe nenea că el e Petrică, ăla cu combina.
Noi nu doream altceva decât să dormim în podul cu fân. Omul a zis din prima că nu, că are camere destule unde să dormim liniștiți. Noi am adus argumente. 1 aprilie. Primăvară. Etc. Până la urmă l-am înduplecat și ne-a lăsat să dormim în pod, în fân. Ce nu a specificat el a fost faptul că scara către pod era cumplită… O treaptă da… două trepte nu…
Dacă totul ar fi decurs creștinește, ne-am fi aburcat în pod și am fi căzut rupți de oboseală și fericiți că România, țara noastră, mai poate exploata gaz pe la Cetatea de Baltă. Dar nuuuu!!! Că omul avea o pivniță. Și în pivniță avea vin. Din ăla bun, de casă. Din podgoriile de la Jidvei. Iar nevasta omului s-o pus pe făcut plăcinte!
Aievea parcă văd plăcintele rumenindu-se. Țin minte că eram în postul Paștelui, de „Sfânta Cuvioasa Maria Egipteanca, Sfântul Cuvios Macarie Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Gherontie”, mai precis sâmbăta a patra din post și pomenirea morților. Dar, cum bine grăiește calendarul ortodox de atunci, era și „dezlegare la ulei și vin”. În ulei se rumeneau plăcintele. Petrică a plecat cu omul casei în pivniță, după vin. De plecat or plecat. Dar nu mai veneau. După vreun ceas s-or întors. Apoi ne-or explicat că or trebuit să deguste un pic vinul de prin butoaie să nu cumva să fi devenit oțet. Am înțeles, am mâncat plăcinte, am băut vin, am vorbit cum o să merem noi la Roma. Dar drumul până la Roma e lung. Așa că Petrică și omul s-or sacrificat și or mai mers în pivniță după două căntălaie de vin.
După ce am reușit mai mult cu chin și urlete de vai să ne urcăm în pod a început magia. Podul era acoperit cu țigle mai mult sau mai puțin sparte. Bine a fost din două puncte de vedere. Primo: nu a plouat. Secundo: am văzut stelele prin acoperiș toată noaptea. Parcă și o fărâmă de lună.
Dimineața ne-am luat rămas bun de la gazde, fără să le dăm nimic, în afară de ziua bună. Și-am plecat spre Blaj. Nu oriunde, ci la Teiul lui Eminescu și statuia lui Iancu. Avram, nu Daniel I. De acolo am coborât de-a abrupta prin grădinile și curțile oamenilor, uneori fugind din cauza gravitației, alteori alergând din pricina câinilor, alteori negociind cu proprietarii să ne mai deschidă niște porți. Dacă prin Mediaș am trecut ca prin brânză, Blajul îl pot compara cu un caș proaspăt. Nici nu ne-am dat seama cum am mers mărșăluind prin Crăciunelul de Jos, Cistei, pe lângă Mihalț și Zărieș, ca să ajungem la Sântimbru.
La Sântimbru ne-am oprit. E acolo o biserică faină, ce și-a legat numele de Iancu de Hunedoara. Dar vă zic altădată. Până la Sântimbru am mers ca bolunzii pe drum asfaltat. În șir indian. În șir indian credeam noi că merem. Ne claxonau mașinile. Unii șoferi chiar au oprit să ne ducă spre destinația finală. Noi am fost demni: am refuzat! Oamenii își tot făceau cruci, dar aveam atunci impresia că acele gesturi se datorează faptului că îs buni creștini și erau în post. Plus: Pertică pipa pipă și merea ocoș în față; Miță se ținea după el să mai tragă un fum sau cel puțin să simtă fumul; Cipri parcă fugea de mine care eram ultimul și aveam bătături în tălpi de la bocanci.
Când am ajuns în Sântimbru, era acolo o bancă lângă biserica veche. Ne-am oprit să ne tragem sufletul. N-am apucat!!! Nuuu!!! Că imediat o oprit un Matiz, sau Tico, sau Olcit, sau ce-o fi fost și ne-o îmbiat. Diavolul e uneori deghizat într-un șofer. Deși mai aveam doar 20 de kilometri… asta e! N-am ajuns noi la Roma pe jos, dar măcar am trecut prin „Mica Romă”…
