Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV – XVI), Editura Argonaut, Seria Istorie. Documente. Mărturii, Cluj-Napoca, 2009.
De cele mai multe ori istoria din manuale, clasice sau moderne, nu reflectă decât parțial (nici nu are cum altfel!) complexitatea evenimențială, conjuncturală sau a trăirilor personale, religioase, cu aspecte ce țin de comunități locale sau pot fi impuse de autorități vremelnice. Retoric scriind, lumea care citește a fost cumva excesiv de preocupată de confreriile medievale? Răspunsul este evident: nu! Mai ales că trăim într-un spațiu preponderent ortodox. Încercând să reconstituie „o istorie a confreriei medievale din Transilvania”, Lidia Gross pleacă de la premisa, evidentă de altfel, că acest aspect este considerat de mulți istorici „un subiect periferic”. Eu mă axez pe ediția a doua, apărută la Editura Argonaut în 2009, pentru a încerca să redau unele aspecte din volum care să trezească cel puțin curiozitatea asupra subiectului, prima ediție primind în 2005 Premiul „Gheorghe Barițiu” al Academiei Române.
Prin urmare, ce sunt confreriile? „Confreria medievală este, în cele din urmă, o instituție (auxiliară) a bisericii catolice, motiv care o impune în atenția tuturor celor care consideră biserica nu doar un organism ierarhic structurat, ci și ca popor al lui Dumnezeu” (p. 11). „Istoria confreriei și a vieții religioase, în general, propune o altă viziune asupra societății urbane transilvane, departe de clișeele evului întunecat” (p. 13). E mai degrabă vorba despre o societate dinamică, „cel puțin la nivelul unor anumite categorii sociale”, atât material, cât și spiritual. Limitându-se la secolele XIV-XVI, „deoarece acest interval marchează afirmarea confreriilor”, dar și „odată cu Reforma, dispariția lor treptată”.
Confreria, „ca noțiune specifică pentru un anumit tip de asociație religioasă” (p. 15), a pătruns la noi prin filieră franceză, chiar dacă unii au încercat italiana ca limbă de referință. Având, în lumea catolică, o origine situată temporar în secolele V-IX, dar suspinând după antichitatea creștină și Bizanț, poate și regretând efectele Marii Schisme, termenul de confrerie „este utilizat pentru două forme de manifestare, deosebite prin structură, scop, model sociologic”: „confreria de tip gildonia” și „confreria de tip fraternitas” (p. 20).
Pentru a nu se speria nimeni, ținem să menționăm câți meșteșugari făceau parte, în perioaada respectivă, din „confreria Sfântului Spirit pentru dieceza Transilvaniei”: 2 cizmari, 2 aurari, 1 pietrar, 3 pielari / cojocari, 2 măcelari, 3 croitori, 1 țesător, 5 fierari, 1 arcaș (meșter de arcuri), 1 pictor, 2 morari, 2 mineri / băieși, 1 corăbier / plutaș (p. 326).
Mai sunt alte aspecte de precizat. Statutul juridic al Transilvaniei, mai precis „desființarea jurisdicției comiților regali în districtele Bistriței și Brașovului, deținerea dreptului de alegere al juzilor regali în cele Șapte Scaune (Sebeș, Cincu, Rupea, Sighișoara, Orăștie, Nochrich, Mercurea / Miercurea Sibiului, în frunte cu Sibiul) și Două Scaune (Mediaș și Șeica), favorizează condițiile unificării acestora, spre sfârșitul veacului XV, într-o organizație teritorială și politică mai extinsă, Universitatea Sașilor (Universitas Saxorum), ce beneficiază de o largă autonomie” (p. 90).
Mai înainte însă, „spre sfârșitul secolului al XII-lea”, se consemnează faptul că, capitlurile din Orăștie și Sebeș sunt dependente de episcopia Transilvaniei, la fel cum un secol mai târziu vor fi și cele din Bălcaciu, Băgaciu, Șpring, Teaca, Șieu și Reghin. Cele Șapte Scaune emit în 1376 un document care atestă existența unor statute de breaslă, la Sibiu, Sighișoara, Sebeș și Orăștie”, pentru „o reglementară unitară a activităților meșteșugărești”.
„În Transilvania, primele convente franciscane sunt întemeiate la Bistrița și Sibiu, documentele menționând existența lor înainte de 1300. În veacurile următoare, numărul lor sporește, din punct de vedere organizatoric, unele făcând parte din viitoarea Provincie Sf. Maria: Bistrița, Orăștie, Sibiu, iar altele din cuprinsul provinciei observante (viitoarea Privincie Sf. Salvator): Teiuș, Albești (jud. Mureș), Suseni (jud. Mureș), Târgu-Mureș, Șumuleu / Miercurea-Ciuc, Hunedoara, Hațeg, Cluj, Brașov, Mediaș” (p. 126).
Simpla enumerare a localităților din volumul editat de Argonaut te duce cu gândul la o istorie unitară a Transilvaniei. Lidia Gross a reușit să ne pună pe gânduri, demonstrând de fapt că subiectul nu este unul periferic, ci doar ocolit de-a lungul timpului de cercetătorii din domeniul istoriografiei. Practic, confreria s-a impus ca „o alternativă la nevoile religioase ale populației” (p. 307), alături de alte manifestări legate de ceea ce, la vremea respectivă, era strâns legată de „spiritualitatea epocii”…
