Miklós Vámos; Mátyás Sárközi, Ghidul xenofobului: Ungurii, Editura Nemira, Seria Ghidul xenofobului, București, 2010.
Multiculturalismul Transilvaniei este celebru. Asta nu înseamnă că și bucureștenii, spre exemplu, moldovenii sau oltenii, pe de altă parte, consideră acest fapt drept adevărat. De la români, sași (era să scriu români sașii), maghiari, secui, armeni, țigani, mai noi ruteni etc., până la chinezii din mall-urile Devei sau vietnamezii din Ditrău, toți au opinii deja formate despre ceilalți. Bineînțeles, deja gata explicate, dovedite științific și numai bine de distribuit în spațiul on-line.
Volumul la care facem referire, e doar o parte din ceea ce ar trebui să însemne, prin umor, coabitarea pașnică între nații. „Populația maghiară numără 10 milioane, prin comparație cu 4,5 milioane de croați, 5 milioane de sloveni, 5 milioane de slovaci, 8 milioane de austrieci, 10 milioane de cehi, 22 de milioane de români, 38 de milioane de polonezi, 47 de milioane de ucrainieni, și 306 milioane de americani” (acestea fiind cifrele oficiale la data când a fost scrisă cartea lui Miklós Vámos și Mátyás Sárközi, Ghidul xenofobului: Ungurii, Editura Nemira, Seria Ghidul xenofobului, București, 2010, p. 5).
„Maghiarilor le place să creadă că Ungaria face, în realitate, parte din lumea occidentală. Gândul că Europa Occidentală dorește ca ei să rămână pe loc îi cam scoate din sărite”… Cuvintele anterioare au fost scrise nu de vreun sas sau român ci de Miklós Vámos, un fel de „ofițer de vamă” pe ardelenește, autor ce sălășluia în Budapesta până în 2010 și fentase niște editori să-i publice 19 volume; străbunicul lui Mátyás Sárközi „a fost editor de ziar și unul dintre cei mai temuți politologi”. Acest din urmă lucru nu ar avea relevanță dacă nu am specifica faptul că „tatăl lui a fost poet, iar mama a condus o revistă literară, așa că el a vrut să se facă pictor. De aceea, când a ajuns la Londra, la vârsta de nouăsprezece ani, s-a înscris la școala de arte frumoase”. În final a ajuns ziarist la BBC.
Dar să revenim la xenofobie. Cum se văd ei pe ei: „Ungaria este cea mai frumoasă țară din lume” (p. 9) și „dacă lumea ar fi pălăria lui Dumnezeu, atunci Ungaria ar fi buchetul de flori de la pălărie” (p. 10). Modestia din dicționare nu poate cuprinde realitatea din detalii mărunte. Un asemenea detaliu mărunt este faptul că „după Primul Război Mondial, Ungaria și-a pierdut 70% din teritoriu. Maghiarii nu pot nici să uite, nici să ierte acest lucru, motiv pentru care nu își simpatizează prea mult vecinii, considerând că le-au luat ilegal pământul… Despre români se spune că sunt murdari și că au păr pe tălpile picioarelor. Sunt văzuți ca șmecherii popoarelor din Balcani. Slovacii sunt considerați obtuzi și aroganți; sârbii, alunecoși și agresivi. Despre cehi se zice că sunt oameni plicticoși și meticuloși, care beau prea multă bere, deși, în taină, sunt invidiați pentru talentul lor diplomatic (și filmele bune)”.
„Maghiarii au reputația de a fi soldați curajoși și destoinici (care speră că lumea va uita că au fost de partea învinșilor în ambele războaie mondiale)” (p. 19). „Deși detestă autocritica, maghiarii sunt pe deplin conștienți de propriile defecte, dintre care unul este acela că nu pot cădea niciodată de acord”. Maghiarii au o perspectivă sumbră asupra vieții, exemplificând astfel: „optimistul este o persoană prost informată”, în timp ce realiștii nu trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, ci doar „fericiți până la moarte” (p. 21).
„Dacă Dumnezeu știe tot, maghiarii sunt mult mai grozavi: ei știu totul mai bine” (p. 25). „În adâncul sufletului, maghiarii sunt niște sentimentali. Plâng după tot ce au pierdut, chiar și când nu au pierdut nimic. Nu au nefericirea în sânge, ci în loc de sânge” (p. 27). În rândul populație maghiare există premisa că „majoritatea cred cu tărie că zeii pot fi diferiți, dar sunt cu toții unguri” (p. 54), în schimb „se vaită mereu că muncesc atât de mult, încât n-au timp nici să moară” (p. 82)…
Toate aceste vorbe oarecum răutăcioase nu le-am scris eu. Ci autori unguri sau de etnie maghiară. Până la urmă, umorul e secretul…
