Cetatea Tăuți nu s-a numit întotdeauna așa. Înainte de a fi punct de interes arheologico-istoric și (oarecum) turistic, ea a fost atestată documentar pe la 1276, mai precis pe data de 8 mai, într-un act emis de episcopul Petru al Transilvaniei, ca fiind „cetatea Pietrei Sfântului Mihail”. Interesantă denumire, nu-i așa? Documentul care atestă cetatea „conține o clauză de care capitlul din Alba Iulia va uza multă vreme ulterior”. „Momentul începerii construcției la fortificația din Tăuți corespunde cu continuarea lucrărilor de edificare a catedralei din Alba Iulia”, sub episcopul mai sus amintit, „fiind pomenit în documente un meșter pietrar din Franța și patru meșteri dulgheri  locali. episcopul a simțit nevoia să-și ridice o fortificație pentru a se apăra de incursiunile tătare, dar mai ales de numeroasele răsmerițe și răscoale locale” (Gheorghe Anghel, Fortificații medievale piatră din secolele XIII-XVI, Cluj-Napoca, 1986, p. 181).

Este vorba despre localitatea Tăuți din comuna Meteș, județul Alba, că mai sunt și alte Tăuțuri. Etimologic vorbind, n-avem ce vorbi, că e de fapt vorba despre un tău. Adică un fel de iaz, mai mare sau mai mic în funcție de posibilitățile fiecărei comunități. Ei, în Tăuțiul ăla de care amintesc eu se găsește o cetate mândră. Bine, nu prea mândră, că are doar un turn donjon, niște resturi de ziduri, parțial de cărămidă, parțial de chiatră (piatră, pentru necunoscătorii de ardelenească), care a aparținut mult timp, vreme de generații, de Capitlul din Alba Iulia. Bine, nu prea multe generații dacă este să vorbim în termeni geologici. Doar între 8 mai 1276 până la 29 mai 1553, când este abandonată de Imperiul Habsburgic (p. 183). Dar era situată pe un pisc înalt. Bine, nici piscul nu e prea înalt, că se găsește ea undeva deasupra văii Ampoiului, dar se află dedesubtul Dealului Corabia. Toată copilăria mea m-am întrebat cum un pisc, țanc, cetate alduită de Dumnezeu pe o stâncă poate avea o altitudine mai mică ca un deal numit „Corabia”. Acum la „Corabia” nu-i mai zice „Corabia” ci „Vârful Șoimului” (cel puțin pe hărți, cred)! Așa daaa!!!

Parcă te simți altfel când mergi la o bătălie pe un Vârf al Șoimului și nu pe un amărât de deal din care abia țâșnește un firicel de apă, pe numele lui Șipot. Plus că Corabia era cu zeci de metri mai înaltă decât un alt deal numit „La Șesuri”.

Pe vremea când meream cu vacile la păscut prin jurul Cetății Tăuți, adică prima jumătate a anilor 80 din secolul XX, nu cunoșteam multe lucruri. Abia mai târziu am aflat de mănăstirea care, cică, ar fi existat cândva în vale, de monumentele naturale pe care călcam cu nonșalanță (gen Piatra Boului, Piatra Corbului etc.), sau spre care priveam indiferent, cum ar fi Dealul Mamut care străjuiește Alba Iulia, ori Cheile Ampoiței, Pietrele Ampoiței, Dealul Blidarului etc. „Pe valea Ampoi-Ampoița, compartimentată la rândul său în bazinete mai mici ca: Ighiu-Șard, ampoița, Țăuț, Meteș și Poiana Ampoiului”, „s-a dezvoltat cunoscuta depresiune Zlatna” (Gh. Anghel; Gh. Măhăra, E. Anghel, Alba. ghid turistic al județului, București, 1982, p. 10).

Când eu eram mic și necunoscător în ale științelor istorice, ca să nu zic altceva ce m-ar face de minunea lumii, mă lăsam ghidat de verișorii mei. Jenucu (Eugen, pe numele lui din buletin) era unul dintre ei. Fiul unchiului Vasâlie, frate cu Mama Mare. Pe Mama Mare (Dumnezeu să o ierte!), sigur o știți. Și-am plecat noi într-o zi de vară să păzim vacile (cred), dar să și avem grijă de fânul din fânațe. Primul pas era ca pe la amiază să întorci brazdele de fân de pe o parte pe alta ca să se uște. Al doilea pas era să te hodinești o țâră. Să mânci. Să mei să bei apă rece de la Șipot. Apoi urma greul: să strângi fânul în căpițe, că poate venea ploaia peste noapte și îți uda tătă munca.

Într-o zi însă, ghinion, lucrurile nu au decurs normal. Jenucu nu avea chef  de hodinit și nici de băut apă. El e mai mare ca mine acum cu vreo câțiva ani. Și bănuiesc că era mai mare și acum aproximativ 35 de ani. Îmi ordonă, cu autoritatea datorată localnicului și celei atribuită  vârstei, că în loc să dormim lângă vacile ce stăteau la umbră și lângă fânul ce dădea să se uște, mai bine merem noi să vedem cum se vede valea Ampoiului de pe Cetatea Tăuțului. Zis și făcut, am purces la drum, după ce, bineînțeles, ne-am luat furcile la noi. Că vorba aia, nu ști niciodată când ai nevoie de o furcă pentru a urca pe o cetate.

Cetatea domină împrejurimile imediat de treci de Ampoița. „Accesul la cetate se face prin locul numit Coștei (castelum)”. „Astăzi se mai poate vedea o mare parte din ruinele zidurilor. Intrarea era barată de un șanț sec, după care urma o curte interioară amenajată într-o adâncitură a stâncii, de unde se intra cu ajutorul unui pod pe piloni în cetatea propriu-zisă” (p. 139).

La urcat n-am avut nevoie de furci. Că am mers pe o cale largă, din aia de tras carul de fân de către boi. Apoi o cărare. Ajungem sus. Minuneee mareee!!! Să vedea tăt în jur. Am aruncat furcile în ditamai vârful „Cetății Pietrei Sfântului Mihail”. Drept să spun, mie nu mi s-a părut impresionantă atunci. Ce mare lucru să numești un bolovan ca fiind cetate? Că asta era. Un bolovan mai mare. Jenucu îmi arăta dealurile pe unde meream noi cu vacile. Îmi spunea cum se numesc. „Platoul Ciumărna”, spre exemplu, e un platou dincolo de valea Ampoiului. „Corabia” e dealul de care v-am zis. Ampoiul? Cine, Doamne, nu cunoaște cursul Ampoiului de la Izvorul Ampoiului până la vărsarea lui în Mureș? Nu cred că există cineva. „Piatra Boului” e celebră, iar de „Piatra Corbului” nici nu mai zic. Apar menționate inclusiv în romanele lui Ioan Dan, despre tot soiul de cavaleri gen Trandafir-Tatăl și Trandafir-Fiul. Adică în primul volum…

De pe ditamai Cetatea Tăuțului, începem coborârea spre Șipot. Unde dormitau vacile. Jenucu, un pic parcă dezamăgit de dezamăgirea mea îmi propune o variantă care să atenueze dezamăgirea de a vedea doar un pietroi în vârful dealului. „Hai că vedem și niște ziduri!”. Băiiii! Și mă bagă prin niște spini… prin niște ruji de mure… prin niște habar ce tufe or fi fost ălea… Am văzut și ziduri, și ferestre cu ogive, evident… Ajungem însă la o pădure oarecum normală. Fără tufe. Dar panta era pantă, frate! Ați văzut vreodată cascade? Dacă da, așa era și cărarea pe care coboram noi, dar cu o diferență. Nu coboram oricum, ci cocoțați pe furci. Un fel de vrăjitoare masculine: Jenucu înainte, tăind calea, eu după el, extrem de concentrat să nu mă izbesc cu capul de vreun fag mai arătos sau să mă agăț în vreo liană. Că mie îmi plac fagii arătoși, stejarii și cerii (semincerii), dar mai ales lianele.

…Și o zburdat Jenucu pe furcă în jos, de ziceai că-i model de Harry Potter. Io, după el. Nu prea mult… Că văru-mio o izbit un mușuroi de furnici zburătoare. Jenucu o trecut. Furnicile abia s-or dezmeticit când am ajuns eu cu furca bine ancorată între fese. Zbârnâind am trecut pe lângă furnici. Dar ele, totuși, puteau zbura. Și au zburat după mine…

…La un alt moment dat, lăsând vrăjeala la o parte, m-am dat jos de pe furcă și am început să alerg ca oamenii la vale. Jenucu aplicase metoda cu câteva secunde înainte, așa că era mult în fața mea…

Furnicile zburătoare sunt o specie extrem de necesară pentru supraviețuirea umană, dar nu neapărat confortabilă părților dorsale ale unui om de rând cum sunt eu. Vai de bucuțele mele!!! Furca pentru întors fânul am pierdut-o undeva pe la a 13-a mușcătură. Jenucu m-o făcut cu ou și cu oțet. Că am pierdut bunătate de furcă. Ce o să zică unchiul Vasâlie? Tati lui, adică! Am început să plâng. Ce era să fac? Să sar la bătaie? V-am zis că el e mai mare…

Înțepat unde nu trebuie… jenat psihic… criticat… pierdut furcă de fân… gândit ce bătaie iau acasă… că pierdut furcă de fân, nu că mușcat de cur de către furnici zburătoare… ajungem la locul cu fân… care fân trebuia strâns în căpițe…eu, neavând furcă, am apelat la o greblă care stătea atârnată-ntr-un prun… dar am reușit. Am făcut vreo șase căpițe mărețe. Îs mândru de vărul meu, Jenucu. Sper ca și el să fie mândru de mine…

Publicaţia Știrile Transilvaniei se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului. Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.