Pe mine, de mic, m-a înjurat multă lume în aceste aproape cinci decenii „pe care decât le-am trăit”. De multe ori am luat bătaie fără să fiu vinovat. De cele mai multe ori am fost trimis la origini dar și la dracu. Stând eu cu ochii-n cărți toată ziua (că ce era să faci când nu exista nici televiziune, nici internet), am descoperit că în județul Hunedoara există un drum județean al dracului. Mai precis DJ 666. Și mai precis, un fel de cărăruie care suia din satul Merișor, comuna Bănița, traversa ultimele rămășițe din culmea Tulișa a Retezatului și se prăvălea spre ditamai municipiul Vulcan.
Pentru cei mai puțin interesați de codurile drumurilor din România țin să precizez faptul că numărul 666 dat respectivei căi de comunicație nu a fost ales aleatoriu. El derivă din numărul 66, care este o cifră atribuită drumului național care leagă Craiova de Deva. Bineînțeles că și 66 derivă din 6, mai precis din Drumul Național 6, un fel de scurtătură care pleacă din București și se oprește la Timișoara. Cel puțin așa cred eu, care încerc să vă explic vouă. Dar să lăsăm generalitățile și să ne aplecăm asupra detaliilor.
„Drumul dracului” de acum nu mai e ăla de altădată, la fel cum nici dracul nu mai e ce-a fost. L-or asfaltat, cel puțin parțial. De drum zic, că cu Preapuținnespălatul nu mă știu. Momentan. Ne-om întâlni mai încolo.
Prin 2014 am decis să iau DJ 666 în coarne. Adică să parcurg ditamai cărăruia pe bicicletă din Merișor la Vulcan. Cu popas în Dealul Babii, care este localitate componentă a municipiului Vulcan și e situată pe o vale. Deoarece nu puteam merge singur pe un asemenea drum fioros, că-mi era frică, am tot insistat pe lângă prieteni să plecăm mai mulți. Nu de alta, dar nu mergi pe drumul dracului singur. L-am fentat prima dată pe Radu. Clau, normal, nu l-o lăsat pe asemenea drum doar cu mine. Am avut o conversație pe net cu Alina, în cadrul căreia i-am explicat ce frumos va fi. Bărbatul ei personal nu putea veni cu noi că, cică, lucra taman în zilele ălea. Radu o zis că el nu vine dacă nu vine și Alexandru. Nepotul lui. Așa că am plecat șapte oameni. Că nea Aurel, tata la Clau, o fost amabil și ne-o dus o bucată de drum. Până la Merișor, de unde începi să urci pe drumul dracului. 666. Sigur o mai fost o mașină, cu alt șofer. Nu mai știu sigur, că-s bătrân… Suntem în 2020 și evenimentele au avut loc în 2014.
Ideea e că am pornit la drum. Primii 6 metri am mers lejer. Următorii 60 de metri am pedalat mai mult pentru poze. Următorii 600 de metri mie mi-or scos ochii din cap. Cum fără ochi în cap nu pot să pedalez, am clacat. M-am dat jos de pe biclă și am început să împing de ea. Ea era parcă al dracului. Nu urca singură. Și nu numai că nu urca. Mai mult: încerca să dea cu spatele!
M-am enervat! Ceee? O bicicletă mă face pe mine? Și să vedeți ce face ambiția din om. Am ajuns sus, în deal. Împingând, nu pedalând. De fapt nu am ajuns în deal, ci am ajuns în șa. Șaua e o chestie pe un deal între două văi. Nu e tarniță! Dealul Babii (localitatea) era în vale. Eu nu m-am opus coborârii, că la început o părut faină. Faină, s-o credeți voi. Mi-am tocit botoșeii de pedalat la cât am pus frână să nu mă duc direct în cap.
Deci, cum spuneam, coboram spre Dealul Babii. Furtuna era în urma noastră. Dar nici măcar furtuna nu a avut curajul să-și dea drumul după noi. Municipiul Vulcan are mai multă autoritate decât satul Merișor. Prin urmare am proptit bicicletele de un gard și ne-am dus să găsim un om bun care să ne lase să punem corturile în grădina lui. L-am găsit pe omul bun. Și am dormit ca peștii…
