Groaza a început cu dreptul. Bine, recunosc, groaza nu are picioare, așa că reformulez: groaza a început de-a dreptul. Nici nu am terminat bine de mâncat tocana lui Radu că cerurile s-au năpustit asupra noastră. Atacul a avut mai multe faze. Prima a fost că a trebuit să spăl vasele. Nu de alta dar cu câteva zile înainte trăsnise și fulgerase prin zonă de-or murit câteva sute de oi, iar urșii din munți mișunau pe la hoituri mai ceva ca și căpușele din parcurile clujene pe la piciorușe de copii plăpânzi.
Apoi cerurile s-or mâniat mai tare și, exprimându-se prin glasul lui Clau, mi-au spus că vasele nu sunt suficient de curate. Rația de detergent a grupului a început să scadă îngrijorător. După ce am gătat cu truda (eu) și cu siesta (ceilalți), am dat să mai stăm un pic la povești în jurul focului, așa câteva ceasuri. Credeți că am putut? Da de unde!!! Că o venit brusc ploaia de peste Dealul Babii.
Ne-am băgat în cort și ne-am fi dorit să dormim. Cel puțin eu. Că ceilalți sforăiau deja. Dar cum să dormi când în jurul tău e mai multă lumină decât într-o sală de discotecă. Că cerurile chiar or vrut să-mi arate ce e groaza! Și or pornit furtuna la nivel maxim. Ploaia ploua. Vântul șuiera. Brazii din jurul cortului dădeau să crape de la atâta groază. Cortul se clătina. Apa din Jiul de Vest bolborosea. Iar de trăsnit, chiar că trăsnea…
Câteva ceasuri am rezistat cu sufletul la gură. Adică aproape nici n-am respirat ca să nu cumva să-i trezesc pe cei care sforăiau. Știți cum e să nu respiri timp de câteva ceasuri în timp ce ești la discotecă? Nu aveți de unde să știți. Dar să vă spun eu.
…În timp ce cerurile aruncau groaza asupra mea (eu fiind singurul nedormit), îmi închipuiam cum urșii s-or fi săturat de oi moarte și poate le-o veni chef de om viu ce doarme în cort. Aievea vedeam cum coboară urșii în turme să mă mânce, cum numai la mine se vor deda, că dacă mâncă oameni care sforăie cerurile nu-i mai apără nici pe urși. Totuși, imaginația mea nu o putea lua razna că era conturbată prima dată de fulgere, apoi de tunete. Și nu fulgera și tuna oriunde ci taman lângă cort. Dacă aș fi avut vederea mai bună și auzul mai prost puteam citi Comedia umană de Honoré de Balzac (20 mai 1799 – 18 august 1850). Sau chiar toată opera, „cuprinzând aproape 100 de romane și nuvele (la care se adaugă și piesele de teatru” dar și „povestirile deșucheate”). Pentru detalii vezi Angela Ion (coordonator), Scriitori francezi, București, 1978, p. 22.
Cum nu aveam ochelarii la mine m-am uitat la acoperișul cortului. Fain acoperiș. Dădea niște lumini de-mi stătea inima în loc. Așa că, fără să stau mult pe gânduri, adică nu mai mult de 3-4 ore, am decis să-mi iau inima în dinți. Și am înfruntat groaza… și noaptea din jurul ei. Mai precis, în timp ce eram urmărit de fulgere și trăsnete, am luat-o la fugă. Nu mult, ci până la adăpostul situat la cinci metri distanță. Adăpost… e prea mult spus. O masă, două bănci, un acoperiș. Care, să ne înțelegem, nu avea paratrăsnet. Inadmisibil!!! Până când s-o luminat de ziua m-am uitat la furtună cu groază…
Am părăsit Câmpușelul în forță, imediat ce s-au trezit ceilalți. Bine, forța nu a durat mult. Pentru că s-a gătat asfaltul. Și am împins de biciclete de ne-or ieșit ochii din cap. La un moment dat am ajuns în, presupun că știe toată lumea, celebrul pas „Jiu-Cerna”. Definiția pasului (ca și șa, țarniță, delimitare între două bazine hidrografice) în geografie este că după ce urci o bucată de drum de îți ies ochii din cap începi să cobori aproximativ cât ai urcat.
…După o noapte de groază a urmat însă o zi de coșmar. Căci Jiul de Vest izvorăște din sud-vestul Munților Retezat. „din căldarea glaciară Scorota”, de la 1760 m altitudine. Este vorba despre masive calcaroase de vârstă jurasică, cu pante în medie de până la 58 %. Heiii!!! Puneți mâna pe Enciclopedia geografică a României (Dan Ghinea, volumul II, literele H-P, p. 105). Și abia când am ajuns în pasul Jiu-Cerna ne-am dat seama ce înseamnă fericirea dar a urmat să înțelegem consecințele ei.
