Cosmin Budeancă, Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală, Editura Cetatea de Scaun,Târgoviște, 2016.
Născut la Orăștie, cu bacalaureatul dat la Liceul „Aurel Vlaicu” din localitate (cred că era „liceu teoretic” pe atunci), Cosmin Budeancă a fugit repede la Cluj, unde a devenit licențiat al Facultății de Istorie și Filozofie (1997), din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. În 2008 își susține doctoratul, după care se face bucureștean cu acte în regulă, azi fiind expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Coordonator de doctorate la Universitatea București, director al IICCMER pentru o perioadă, Cosmin Budeancă este autorul, editorul sau coordonatorul a zeci de volume apărute la edituri cu nume mari și pretenții și mai mari. Dar să lăsăm laudele și să trecem la critici.
Volumul din 2016, Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Studiu de caz: județele Hunedoara, Alba, Sibiu. Cercetare de istorie orală este doar o interfață a cercetării care s-a concretizat într-o teză de doctorat cu același nume, pentru că în 2019 autorul s-a dezlănțuit cu alte trei cărți pe aceeași temă: Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Hunedoara. Interviuri; Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Alba. Interviuri și Imaginea etnicilor germani la românii din Transilvania după 1918. Județul Sibiu. Interviuri. Și nu sunt cărticele, ci cărțoaie. Practic sunt punctele de bază ale piramidei triunghiulare al cărei vârf a fost înălțat cu trei ani înainte, prin publicare. Dar să lăsăm matematica și să trecem la istoria orală.
…Căci istoria oficială a Transilvaniei (dar nu numai) nu poate fi cunoscută suficient, acceptată ca fiind veridică din punct de vedere istoriografic sau convingătoare pentru cititorul obișnuit, dacă problema ar fi analizată doar dintr-o singură perspectivă. Astfel că este necesar să ne raportăm la surse diverse, nu doar la ce ne spun documentele oficiale, redactate și publicate sub vigilenții ochi ai cenzurii de orice fel. Bineînțeles, ne referim și la autocenzură. Istoria nu este numai cea scrisă în „cărțile mari”. Sau cea redată prin manuale. Istoria este și a celor mici. Sau mai ales a celor mici. Despre asta este vorba, cred eu, în volumul mai sus amintit.
Trecând peste obligatoriile repere teoretice și metodologice care au stat la baza întocmirii cărții, amintind de „stadiul cercetărilor în domeniu” cu privire la etnicii germani, autorul se ocupă apoi de „spațiul public” în contextul impactului „marii istorii asupra etnicilor germani în viziunea românilor”, dar mai ales la „imagologie”. Știu că lucrurile par complicate, dar în esență nu sunt. Este doar vorba despre cum îi vedeau românii din județele Hunedoara, Alba și Sibiu pe vecinii de peste drum care, în cazurile de față erau sași.
Nu e cazul să intrăm în amănunte. Câteva fraze, citate la întâmplare din carte, trebuie însă menționate pentru a ne da seama de complexitatea relațiilor interetnice din Transilvania, despre invidiile sau ironiile reciproce, despre obiceiuri care de-a lungul vremii au devenit oarecum comune. „În mod surprinzător, percepția românilor asupra venirii germanilor este destul de apropiată de prezentările istoricilor” (p. 52). Evident însă, răspunsurile de acest gen „vin din partea unor persoane cu studii, care au o anumită poziție socială în comunitate, sau care au fost pasionate de trecutul localității ori de istorie în general”. Prin urmare, lecturile istorice le-au influențat și formarea opiniilor. Plasate de multe ori eronat în timp, redarea anumitor evenimente nu au rolul de adevăr absolut, ci se constituie într-un mod de percepție a conviețuirii interetnice.
Dar nu numai istoria învățată din obligație la școală sau citită din pasiune prin cărți și ziare a avut efect asupra conturării imaginii românilor despre etnicii germani, vecinii lor, ci și modul de viață. Unul dintre intervievați precizează că, în perioada interbelică, românii aveau „multe case-n sat acoperite cu paie și cu păreții din pământ bungănit (de chirpici, n.n.), Da’ sașii aveau case din cărămidă și acoperite cu tâglă” (p. 317). Apoi, din punct de vedere familial, opinia românilor a fost influențată și de opoziția sașilor față de căsătoriile mixte. Căci, „după cum afirmă românii, părinții tinerilor germani aveau în general o poziție refractară față de ideea de căsătorie mixtă”, însă dragostea se pare că a fost de multe ori mai puternică și „uneori tinerii nu au ținut cont de ei și de opinia publică și s-au căsătorit” (p. 287). Gura lumii a avut întotdeauna un rol însemnat, căci nici românii nu erau mai breji din punctul acesta de vedere. Astfel că un român era „de râs” dacă se căsătorea cu cineva din comunitatea săsească.
Totuși, influențele de-a lungul vremii (știu că este un clișeu, dar se pretează) nu pot fi ignorate. Românii au fost mirați de interesul manifestat de sași pentru muncă, spre exemplu. Iar mulți dintre români chiar le-au urmat exemplul. Alimentația, modul de locuire, ordinea și curățenia, respectul față de celălalt, anumite obiceiuri la care ținem cu sfințenie astăzi (noi, românii) etc., au fost influențate în cadrul comunităților locale de către sași. „Desigur, în mod indiscutabil, a existat și un proces de aculturație în sensul clasic, însă, pentru a surprinde aspectele acestuia, ar trebui realizată o cercetare exclusiv cu etnicii germani, pentru a stabili care au fost elementele de civilizație preluate de ei de la români” (p. 397).
Căci istoria nu poate fi privită dintr-o perspectivă unică.
