Dedic acest eseu și premierului României, ținând cont că am dat și de o remarcă a domniei sale pe unul din posturile unei televiziuni naționale, și anume că recunoaște și susține acțiunile artiștilor în spațiul viral, prin filmulețele pe care le propagă, cu iz de încurajare, solidaritate, mobilizare, și alte sentimente iscate din vremuri nefaste. Chiar apreciez referința, pentru că prea puțini sunt cei de teapa dumnealui care pomenesc de existența acestei ramuri, a culturii, deși această referință a fost făcută cam fugitiv, la o întrebare care i-a fost adresată în vânt de unul dintre jurnaliști, schimbând ulterior cu bruschețe și subiectul dealtfel. Eseul îi vizează și pe coordonatorii culturii la nivel național, căci ochii îmi rătăcesc printr-o perpetuă necoordonare a acestei ramuri ce o obsev din partea lor, în prisma amalgamului de plângeri și nedumeriri venite din partea nenumăraților artiști ai țării, și tind să nu îi învinovățesc, pentru că marea majoritate a domniilor lor nu sunt din domeniu și nu au cum să fie strategi ai acestei ramuri dacă nu se află direct pe meterezele ei, ci doar o coordonează, de multe ori într-o totală necunoștință de cauză.

Până la un punct pot spune cu mândrie că mă aflu printre primii artiști din țară care au dat startul unor astfel de acțiuni, alături de alți corifei valenți ai unor anumite instituții culturale. Spun până la un punct, pentru că mi-am dat vertiginos seama că artistul nu poate trăi numai din like-urile, love-urile și share-urile pe care și le adună în spațiul virtual, iar șomajul tehnic în care este inclus în momentul de față nu îl salvează prea mult, nici pe el, în calitatea lui de ambasador al societății, cât nu salvează nici societatea, știrbită și așa de dramul de cultură care i-a mai rămas. Impropriu spus, pot zice că mă aflu în categoria artiștilor privilegiați, pentru că îmi iau totuși un șomaj tehnic de 75% dintr-un salariu mediu, un șomaj care încă întârzie să apară, iar funcționarii diferitelor firme mă tot bat la cap cu întârzierea facturilor, și așa mărite pe timp de pandemie, nu stagnate, dar nu mă plâng, m-am obișnuit cu astfel de exemple elocvente de solidaritate la români. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la artiștii din mediul privat, lăsați la voia sorții. De ce am spus că mă găsesc impropriu printre privilegiați? Pentru că mai ieri, în timpurile glorioase în care domina sintagma „să trăiți bine”, artiștii bugetari mureau de-a dreptul de foame, asta în perioada anilor 2008-2015; personal confruntându-mă cu ironiile funcționarilor bancari, care nu au mai văzut în lungile lor vieți un salariu lunar de 420, 750 sau 1100 de lei lunar, că atât a reușit să îmi crească în amarul ăsta de ani, așa că nu m-am încadrat în grila achiziționării unui computer în rate, sau când eram jignit pe la casele din magazine când mă întrebau dacă am cumva bonuri de masă, facilități pe care nu le-am văzut în viața vieții mele. Ce să vă mai zic și după perioada 2016, când nu am primit bonuri de vacanță. Păi legea e dată pentru toți, sau numai pentru unii, dragii mei nepăsători?

Am mulțumit însă vremurilor criminal de grele, a genocidului dus în această perioadă față de artiști, pentru că atunci când puneam capul cu amărăciune pe pernă în fiecare noapte îmi veneau idei ale subzistenței, trecând peste cei care aveau impresia că finanțau cultura și o făceau prost, precar și cu o totală iresponsabilitate, dând personal frâu liberelor inițiative, prestând cu precădere și în spațiul privat, infiltrându-mă în industria muzicală, participând cu trupele mele alcătuite din artiști profesioniști care aveau sus amintitul salariu la tot felul de evenimente mondene, la nelipsitele nunți și botezuri, la corporate, la festivaluri precum cele ale berii, la zile ale localității, sau prestând ca și colaborator prin tot felul de evenimente ale mai multor instituții culturale… Acum le-ați boicotat luciferic și pe acestea, invocând dragostea voastră și nețărmurita grijă față de semeni. Ați închis și teatrele, ați blocat și activitățile culturale particulare și defilați ostentativ cu mănuși și măști de-a lungul spațiului public cu iz de exemplu civic, de parcă toată lumea e naivă. Păi ăsta-i exemplu??? Ce mai pot zice?! Dacă nu ar fi dependență nu ar mai exista societate, și da, recunosc, suntem dependenți unii de alții. Nu vă săpați temelia piramidală, dragilor, pentru că de acolo de unde sunteți puțintel mai sus, veți ajunge și domniile voastre cândva la temelia ei. Din contră, consolidați-o! Haideți să ne respectăm meseriile. Artiștii nu sunt niște absolvenți de liceu, care au aflat că se câștigă dintr-o dată bine la medicină și se îmbulzesc într-acolo, ca mâine să se îmbulzească în altă parte. Nu! Pregătirea lor este mult mai amplă, încă din copilărie. Unii cântă de o viață întreagă, alții dansează de o viață întreagă, alții se pregătesc de o viață întreagă. Nu e chiar cum cred coordonatorii culturii, pe care îi tot pălesc cu bruschețe dorul de cultură, asta așa cum o tot declară în plen, ținând alocuțiuni mișcătoare, deși pe unii dintre ei nu i-am văzut în lunga mea viață pășind prin vreun teatru.

Pe spatele artistului s-au dus tratative de împăcare între state, care s-au măcelărit cândva între ele. Aici v-o spun din proprie experiență, că pe când lucram în TN. Split, în Croația, am prestat într-un spectacol ținut cu iz de împăcare între niște națiuni care s-au măcelărit cu anii între ele, în Podgorica, Muntenegru, spectacol la care au participar un prim ministru și un președinte ale acelor țări, în 2001. Artistul este omniprezent, omnipotent și omniescent, ducând-și solia artei chiar și pe front, dragilor, iar ctitoria lui, ca exponent al artei ce o emană, ar trebui să fie bogăția unei națiuni.

Mă apropii și de încheierea eseului, creionând o concluzie: să fie perioadele ăstea și mai grele față de cele criminal de grele pe care le-am trăit în anii precedenți??? Se întreabă în urma popasului asupra acestui text și cititorii, dacă îl vor poposi vreodată, cine e și Scriminț ăsta??? Vă spun eu. Scriminț e un om mic, aproape inexistent, cu două premii pe cultură obținute în orașul Brașov și, chiar spre mirarea lui, a aflat că în 2017 a fost decretat personalitatea numărul 41 a orașului, dintr-un Top 50, prin intermediul unui sondaj efectuat de Agenția Metropolitană Brașov (Primăria Brașov) și revista FDW unde au fost chestionați 1000 de cetățeni luați la întâmplare. Că am lucrat în șase teatre internaționale în cinci țări diferite, trec cu vederea, nu putem trăi din trecut, spun mințile iluminate…

Oricum, fac apel la înțelepciunea și buna gestionare a celei mai mari bogății statale, resursa umană, respectați-o și nu o lăsați de izbeliște. Până atunci… „Va fi bine”!; cum ne tot încântă cu piesa lui, Smylei, în spațiul viral, sperând că nu îi va fi doar lui bine, ci tuturor!!! Chapeau!…

_____________

Adrian Scriminț este balerin la Opera Brașov, scriitor și realizator de emisiuni radio.