Fericirea este un sentiment pe care îl trăiești când nu ai altceva mai bun de făcut. Spre exemplu: să sapi în grădină pentru buna creștere a morcovilor sau cartofilor. Dar să nu te pună cumva Băsescu să cobori din Pasul Jiu-Cerna spre Băile Herculane… Că urci de îți ies ochii din cap.
Bine, noi am și prins un fel de vreme numai bine de mers pe bicicletă. De cald, nu era cald. De frig, nu era frig. Soarele nu l-am prea văzut. Nori erau destui și s-au cam scuturat în capul nostru, udându-ne aparatele foto, rucsacii agățați de biciclete și toate hainele de pe noi. Și când zic toate, chiar e vorba de toate. Cred că singurele obiecte neatinse de apă au fost camerele de la biciclete, că erau protejate de cauciucuri.
Așa că am plecat noi fericiți din Pasul Jiu – Cerna până hăt, departe, câțiva kilometri, în Cheile Cernișoarei. Spectaculoase chei. Ce mai. De vis! Inițial a trebuit să ne ferim din calea culegătorilor de lemne (un fel de ciupercari, dar la alt nivel, că în loc de coșuri de nuiele aveau niște tiruri decopertate). Unii ne-au mai și claxonat că nu aveau frâne la coborâre și nici destulă accelerație la urcare. Eu, personal m-am înfipt în vreo doi copaci care încă nu se aflau în vizorul culegătorilor de copaci din Parcul Național Domogled – Valea Cernei. Mă rog. Ne-am oprit să facem poze, încercând să nu prindem în cadre gunoaiele de pe marginea drumului care traversează Cheile Cernișoarei.
Pentru cine nu știe, Cernișoara este un fel de pârâu care se varsă într-un alt râu, pe numele lui Cerna, un afluent de pe malul stâng al Dunării, cu o lungime de 84 de kilometri. De fapt cunoscătorii cunosc deja faptul că Cerna la care ne referim izvorăște din „masivul Godeanu, de la 2070 m altitudine”, că el se prelinge pe o placă tectonică situată între munții Godeanu, Cerna, Vâlcan și Mehedinți, trece prin stațiunea Băile Herculane, traversează celebra localitate Topleț, după care „se varsă în lacul de acumulare Porțile de Fier I, în amonte de Orșova” (Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, volumul I (A – G), București, 1996, p. 406). Aici intervine umorul involuntar al cercetătorilor. Căci Cerna, cam după 9 kilometri de mers prin vale, se umflă de zici că o dat Izbucul Cernei în ea. Astfel că, după aia, Cerna respectivă (că mai sunt și alte Cerne prin România și prin lume) „are aspectul unei văi tinere, adânci, cu versanți asimetrici”, cu numeroase chei, bazinete depresionare, praguri etc. Nu asta ar fi problema. Că valea e tânără. Că bazinetele sunt depresionare. Că pragurile la coborâre sunt de fapt în urcare.
Problema e că oamenii care or făcut harta și or scris textul mai sus amintit nu au mers pe „Drumul lui Băsescu” cu bicicleta. Din Cheile Cernișoarei n-am mai făcut mult la vale. Parcă zburdam. N-am zburdat mult. Pe la amiază am ajuns la Lacul lui Iovan, Sau, cum i se mai zice, Lacul Cerna. Pe vremea aia aveam o vârstă respectabilă. Acum am mai îmbătrânit. Dar atunci pluteam prin noroaie. Bine. Nu chiar pluteam, dar cel puțin patinam fără să cad. Bălțile ne înconjurau. Drumurile decente ne ocoleau. De fapt, noi mergeam pe drumuri care se doreau cât de cât decente.
…Un kilometru în linie dreaptă și în coborâre reprezenta de fapt, în sistem metric, zece kilometri în urcare. Cu nămol care îți sare pe părul proaspăt spălat acum o săptămână. Pantalonii de ciclist i-am și aruncat când am ajuns acasă, că prea erau maro în partea posterioară, iar acest aspect induce suspiciuni. Ore întregi am pedalat prin noroaie. Într-un final am ajuns la barajul de la Lacul lui Iovan. După care am ajuns și am înnoptat lângă celebrele Chei ale Corcoaiei…