După ce treci de barajul de la Lacul lui Iovan să nu ai impresia că lumea se așează lezne la picioarele tale și îți îndeplinește intantaneu următoarea dorință, adică să te pui la somn. Nu. Prima dată mai pedalezi pe un drum de ciment în serpentine. Coborâre, normal. Câțiva kilometri, evident. Ai mai pedala tu, numai așa, din inerție și speranță că ajungi la crâșma din satul Cerna. Să cumperi o consevă, ceva. Chiar dacă nu e de fasole cu cârnați, pateu ori carne presată măcar una cu hamei, malț sau E-uri să fie. Adică ceva bere la pet.
Noi n-am avut norocul vostru dacă ar fi fost să îl aveți. Că am dat într-o poiană largă, unde ne-am prăbușit lați. Radu a organizat totul instantaneu. Pe mine m-o pus să ridic bicicletele și să le sprijin de niște copaci. Pe Clau și pe Alina le-o obligat să se odihnească și să nu facă nimic. Lui Alexandru i-o ordonat să nu se mai plimbe pe drum, ca să nu se mai izbească de vreun Logan roșu. Apoi Radu a revenit și l-a mine și m-a „rugat” să punem corturile. Să despachetăm rucsacii. Să merem după niște beri la vreo crâșmă din sat. Dacă ar mai fi avut energie mi-ar fi ordonat să merg singur.
Dar până și Radu era obosit. Așa că ne-am dus împreună. Cred că am băut o bere la „botul calului” în fața crâșmei. Am mai cumpărat câteva, nu multe, pentru „acasă”, adică să le savurăm la focul din fața cortului în timp ce găteam o tocană de cartofi cu cărniță de purcel, untură, morcovi și mărar. Nu insistați, că nu vă dau rețeta.
…Noaptea a trecut ca și cum nu ar fi fost. Am dormit neîntors. Cauza a fost, cred, cărnița de purcel, care nu mi-a permis efectuarea unor mișcări gen „pe partea dreaptă”, „pe partea stângă” sau „pe spate cu burta-n sus”. Poziția asta din urmă e catastrofală. Nu pentru mine neapărat. Ci pentru cei care dorm lângă mine, că se entuziasmează instantaneu de sunetul sforăiturilor mele. Se ridică în fund și încep să fredoneze. Ei spun că nu e adevărat. Că așa sforăie și ei când dorm pe spate. Pe stânga. Pe dreapta. Etc. Alexandru a declarat dimineața că vrea acasă. Radu a zis nu. Eu sunt adeptul lui Radu, așa că l-am susțitut. Nu a avut cine să mă contrazică: Clau și Alina dormeau…
Așa că eu cu Radu am făcut o cafea. Am beut berile rămase de cu seară. Radu o pus de-o papară cu ouă, unt, ardei roșii, ceapă și usturoi. Puțină slănină. Câteva bucăți de cârnați de casă. Maximum zece bucăți de șunculiță. Posibil să fi fost și fasole. Posibil, zic!
După ce am mâncat, am mers la pas prin Cheile Corcoaiei. Bine, până să ajungem acolo a trebuit să treversăm o punte. În timp ce traversam celebrele chei unuia dintre noi i s-a făcut rău, că hăul din dreapta cum urci în amonte fără să cobori în aval, e prea mare penru un om atât de mic. Adică eu.
Să nu credeți în descrieri. Sunt fie minciuni sfruntate, fie creații literare, fie adevăruri neadevărate. Ce sunt atunci Cheile Corcoaiei? Habar n-am. Spun doar că este o arie protejată prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000. Dar să ținem cont că pe 6 martie 1923 s-a născut Tata Mare, bunicul meu. Pe 6 martie 1945 se instaura Guvernul Dr. Petru Groza. Pe 6 martie 2020 s-a declanșat starea de week-end…
…Cheile Corcoaiei „sunt foarte înguste, săpate de râul Cerna în cursul superior, pe o lungime de 200 m, cu pereți verticali, înalți de peste 150 m. Deși au fost afectate parțial de lucrîrile hidroenergetice executate în bazinul Cernei, Cheile Corcoaiei își mai păstrează aspectul spectaculos”. Fauna și flora din zonă au determinat „declararea lor ca rezervație naturală”, inclusă în cadrul Parcului Național Domogled – Valea Cernei (Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României, volumul I, A-G, p. 466)…
Mergeți prin Cheile Corcoaiei și vă convingeți.
