James Finn Garner, Povești corecte politic de adormit copiii, traducere din limba engleză de Felicia Mardale, Editura Humanitas, București, 2007.
„De când delirul a devenit formă de viață curentă, nici poveștile nu mai sunt ce-au fost”. Aceste cuvinte apar pe coperta 4 a volumului la care ne referim. „În lumea microcefală a corectitudinii politice, basmul s-a transformat în raport de activitate și feeria în memorandum de înțelegere. Crăiesele, prinții și zmeii au evadat din colivia viselor preșcolare și au făcut pasul în categoria persoanelor cu însușiri (pardon, abilități), și handicapuri (pardon, dizabilități). Zâna vorbește ca un președinte de ONG,iar Motanul Încălțat are un discurs de lider sindical”.
Autorul, născut în 1939 la vreo maternitate din Detroit, este, dacă n-o fi murit, absolvent al Universității din Michigan. Cum era și normal, a lucrat apoi ca zugrav, brutar, funcționar într-un depozit. Lovitura vieții vine când „prinde un post de editor la o publicație cu profil imobiliar” (vezi CV-ul de la p. 2). Dar să lăsăm autorul în lumea lui și să trecem la povești. Nu înainte de a menționa faptul că în ultimul paragraf din introducere (p. 5), se afirmă negru pe fundal alb că „entitățile umane de la Universitatea din Moorhead” au interzis pupatul sub vâsc („podoabă de Crăciun”), fiindcă vâscul „are tendința de a consfinți intimitatea spontană”.
Volumul are 26 de povestiri celebre, dar rescrise în registrul corectitudinii politice. Prima ediție, în limba engleză, a apărut fix acum 26 de ani. Nu o să pomenesc toate textele care, cel puțin unora dintre noi, ne-au făcut copilăria mai frumoasă. Cum ar trebui însă să arate poveștile din perspectiva CP-ului? O să mă refer, evident la întâmplare, la primul text, intitulat Scufița Roșie. Anterior menționatul personaj este rugat de mamă (scuze, de entitatea care i-a dat viață) să meargă la bună-sa să îi „ducă un coș încărcat cu fructe proaspete și niște apă minerală… Nu pentru că asta ar fi fost treabă de femeie – nu, Doamne ferește – ci fiindcă făcea astfel un gest generos, care stimula dezvoltarea sentimentului de apartenență la comunitate… Mulți oameni considerau pădurea ca pe un loc plin de pericole și amenințări, de aceea nu puneau niciodată piciorul acolo. În ciuda acestui fapt, Scufița Roșie avea suficientă încredeere de sine și în sexualitatea ei crescândă încât să nu se lase intimidată de asemenea clișee freudiene” (p. 7). Mai mult, entitatea feminină care a dat naștere entității care a zămislit-o pe Scufița Roșie, nu era bătrână și oarbă ci doar „dezavantajată optic cu desăvârșire” (p. 8). Lupul, care nu mai ține cont de prejudecățile societății „în legătură cu conceptul de masculin și conceptul de feminin”, se îmbracă în cămășuța de noapte a bunicii. Iar la pădurar nu i se mai spune pădurar, ci „tehnician de combustibil lemnos” (p. 9)…
Să trecem mai departe, la Hainele noi ale împăratului. Aici nu e mare lucru de remarcat. Doar că nu era prost, cum ar veni vorba, ci doar „dezavantajat la capitolul înțelepciune” (p. 10). „Era flatat de ideea fascistă, hormonal-masculină, că împărăția sa, cu tot cu locuitorii ei, exista numai pentru a-l face pe el să arate mai bine”. Faptul că a mers în fundul gol pe stradă înseamnă că „împăratul a adoptat, pur și simplu, un stil de viață în care hainele sunt opționale” (p. 12).
Cenușăreasa… Altă povestire, alte clișee care trebuie eliminate conform corectitudinii politice. De fapt, balul cu pricina a fost organizat de către prinț pentru a „aniversa exploatarea țăranilor deposedați de drepturi și marginalizați”, care lucrau ca să-i fie lui bine (p. 30). Prințul fusese sfătuit să facă acest lucru de către cel mai bun prieten al lui, „un duce cu o statură impozantă, deși restricționat din punct de vedere cerebral”. No.
Despre Albă ca Zăpada nu se mai poate spune că era frumoasă ci doar că se încadra la capitolul „deloc dezagreabilă la chip și cu un temperament pe care mulți îl socoteau ca fiind mai plăcut ca al majorității oamenilor”. Numele de Albă ca Zăpada „constituie, firește, indiciul unei atitudini discriminatoare prin care se asociază trăsăturile de bunătate și de frumusețe cu lumina, iar trăsăturile de răutate și de urâțenie cu întunericul” (p. 39). Pitic e un cuvânt urât. Așa că celelalte personaje sunt cei „Șapte Titani Uriași”, din punct de vedere spiritual (p. 43). Vrăjitoarea este o doamnă „bine dotată din punct de vedere cronologic”, dar marginalizată social.
Ar mai fi multe de spus și de reținut în viitorul nu prea îndepărtat. Amintim însă Motanul încălțat. Unde ni se specifică faptul că un celebru proverb trebuie prezentat publicului conform cerințelor corectitudinii politice: „În țara celor cu deficiențe de vedere, individul normal din punct de vedere ocular se așează primul la troacă” (p. 106). Frumoasa din pădurea adormită devine Persoana adormită de o frumusețe peste medie. Nu mai putem aminti de Ajunul Crăciunului ci trebuie menționat Ajunul Solstițiului de Iarnă. Iar dacă tot suntem aici, Rudolf nu are nasul roșu ci este „hiperdezvoltat nazal”.
Și să nu râdeți, că eu am impresia că volumul ăsta e previziune, nu ficțiune!