Revenim la traseul anterior descrierii anterioare…
Plecând noi din Cheile Corcoaiei am mai trecut o dată pe lângă crâșma din Cerna-Sat. De data asta era închisă, așa că am pedalat vertiginos la vale și am trecut de Valea Olanului. Cel puțin așa cred (sper că mă mai ține memoria), că prin zonă mai existau niște cascade spectaculoase și mori care nu aveau curent electric pentru a funcționa. Aveau doar apă.
Cheile Romanuței le-am văzut, așa, doar cu coada ochilor în care ne intrau niște musculițe mici. Cheile Bobotului însă le-am traversat. Tot cu musculițe în ochi. După ele n-am luat-o spre Baia de Aramă ci am mers drept înainte ca-n poezia lui Macedonschi…
Am trecut pe lângă, sau mai bine zis pe sub, cătunele Ineleț și Cracu Mare, am punctat Cheile Prisacinei și am ajuns la Cheile Țășnei. Pe care le-am ocolit cu grijă, că eram obosiți. Lacul Prisaca l-am văzut doar pe hartă, că era cam obturat de niște copaci.
Într-un final am dibuit și Băile Herculane, că doar erau în calea noastră și nu ne-am putut rătăci. Hercule ăsta o fost tare la vremea lui. Un fel de jumătate de zeu. Adică era el zeu, dar nu în totalitate, fiind „fiul lui Zeus și al Alcmenei, soția zeului mitic Amfitrion. Personificare a aspirației necontenite spre mai bine, protector al luptătorilor cinstiți și al sportivilor, simbol al forței, energiei și curajului” (Radu Florescu, Hadrian Daicoviciu, Lucian Roșu, Dicționar enciclopedic de artă veche a României, București, 1980, p. 181). No! Parcă se vorbește despre noi în paragraful din cartea respectivă.
Am dat să adăstăm un pic, mai precis o noapte, la un fel de camping. Eu fiind mai surd de ambele urechi n-am băgat de seamă că acolo de la fiecare mașină și cort se auzeau manele. Dar ăilalți aud și ce gândesc eu când nu gândesc. Așa că s-a luat decizia de a nu înnopta acolo. Cu sufletul rănit, cel puțin eu, am renunțat și am plecat mai departe, să găsim un loc în care să ne putem spăla și noi. Să dăm jos nămolul acumulat pe prea grațioasele noastre gambe o zi întreagă.
Ne-am oprit la o bere în centrul ăla de la Herculane Băi. Personal, am fugit să fac niște poze cu clădiri ce stau să se prăbușească spectaculos, apoi am dat la pedale să găsim loc de campare. În dreapta, nimic. Nimic și-n stânga. Ooo!!! Scuze! La un moment dat am găsit un magazin de unde am cumpărat o cutie de vaselină. Pentru biciclete, nu vă gândiți la prostii.
De loc de îmbăiat nici vorbă. Campinguri… no… am găsit. Când am mers să vorbesc cu nenea proprietar el ne-a cerut mai mult pentru adăpostirea bicicletelor decât pentru amplasarea corturilor. Iar tarifele erau în euro. Dușurile se plăteau separat. Inițial am crezut că îs prin Austria. Nu eram, așa că l-am lăsat în pace cu afacerea lui…
Cum îmi era frică să nu mă muște câinii din ditamai stațiunea, l-am rugat pe Radu să vină cu mine să mă păzească. Am mers noi pe jos, că ne și cam durea fundul de la atâta pedalat, pe mai multe ulițe. Până la urmă am dat de câteva persoane care adunau, într-o grădină, fânul cosit peste zi. Incredibila mea pioșenie și extrem de mult apreciata modestie, plus faptul că eram murdari, le-a făcut pe gazde să ne acorde găzduire. Cu condiția să nu avem pretenții să facem baie în Băile Herculane. Am fost de acord. Decizia a fost luată într-o unanimitate de 33 la sută. Adică de mine și de Radu.
Clau, Alina și Alexandru n-or mai avut ce zice. Așa că n-am făcut baie la Băile Herculane. Ci un duș scurt. Offfff!!! Nici dușurile din timpurile medievale nu mai sunt ce-au fost. În loc de butoaie am folosit o sticlă de apă plată, de aia de cinci litri. Radu o făcut niște noduri și am amplasat-o pe o cracă sub un nuc. Am văzut eu faza cândva, demult, într-un documentar. Uitasem însă faptul că trebuia să fac o gaură în sticlă. Ca să intre aerul în locul apei care ieșea să ne curețe de noi. Așa că fiecare o făcut duș cum o putut să rotească capacul al sticla de plastic. Eu am bâjbâit 20 de minute să îmi dau jos săpunul de pe față. Pe restul nu i-am urmărit…
Somnul a fost o binecuvântare. Blagoslovită de claxoanele mașinilor și tirurilor care treceau pe DN 67D…
