Dimineața ne-am spălat din nou la bidonul transformat în duș și agățat într-un nuc. De data asta am tăiat un pic și fundul la bidon, iar operațiunea de clătire a durat mai puțin și a necesitat un efort mai mic. Din câte îmi aduc aminte nici nu a mai înjurat nimeni.
Am strâns bulendrele, corturile, am mâncat, Radu o uns lanțurile la biciclete cu vaselina cumpărată în ziua anterioară, ne-am luat rămas bun de pe la oamenii unde am înnoptat și am plecat glonț. Vreo 500 de metri. până la gară, că nu am mai avut curaj, putere, tărie și nervi să mergem pe celebrul DN 67 D care ne-ar fi dus la Orșova. Să vedem Dunărea, să ne spălăm pe picioare în amonte de barajul de la Porțile de Fier (I sau II) și să mâncăm o mâncare cu specific local. Gen pizza.
Am preferat gara. Monument istoric de categoria A, gara din Herculane a fost, este și va fi un simbol al locului. Asta dacă nu cumva CFR-ul deraiază intenționat un tren și o dărâmă. …
De parcurs am parcurs cei aproximativ 500 de metri. Am reușit să străbatem printre tiruri. Am sprijinit bicicletele, care erau deja leșinate de efort, de niște garduri. Am mers să mă spăl pe mâini și să cumpăr niște sandviciuri sau orice-ar fi fost să fie. N-am găsit nimic. Nici apă, nici toaletă, nici de mâncare. În schimb, în sala de așteptare sforăia cineva care ținea la piept un pet de bere. Am cumpărat bilet pentru fiecare om mare și pentru Alexandru, care nu avea pe atunci 18 ani, dar și pentru toate cele cinci biciclete din dotare, că așa zice legea. Pentru sacii de dormit, corturi, oale și farfurii murdare n-am plătit, că legea nu zice nimic. Nu mai pomenesc de faptul că Radu mai avea o șapcă, Clau o pălărie, Alina avea nervi, Alexandru nu prea mai avea nimic, iar eu îi aveam pe toți. Nu erau luați pe semnătură, dar…
…Vine în sfârșit și trenul, pufăind, deși tracțiunea nu era pe motorină. Cred. Adică bănuiesc că linia de cale ferată era electrificată. Noi, val-vârtej spre coada trenului, să ne urcăm undeva unde să nu încurcăm lumea. Ajungem la ultima ușă a ultimului vagon. Până să ne organizăm cum trebuie, adică să despachetăm bagajele de pe biciclete, să urcăm bicicletele, să le aranjăm în fața ușii de la toaletă, să punem bagajele peste biciclete ca să nu ocupăm prea mult loc, până să ne suim cu toții în tren…
Ce credeți? Apare un nene transpirat care dorea musai și neapărat să se urce taman acolo… I-am explicat că nu se poate, deoarece acolo eram noi și bicicletele noastre. Care biciclete aveau bilet. Nenea sigur nu avea. Se poate să fi avut abonament, că pe la casa de bilete nu l-am văzut trecând.
Trecem prin gările (nu le enumăr pe toate) Mehadia, Iablanița, Caransebeș. Ajungem la Lugoj. Acolo coborâm toate lucrurile, așteptăm cuminți, bem o bere sau un suc (fiecare după posibilități și vârstă) și ne urcăm în „Trenul Foamei”: Timișoara – Iași. Tot în ultimul vagon. De data asta scandalul a fost cât casa. Că trenul respectiv a fost mai aglomerat și oamenii mai nervoși. Noi eram relaxați.
Nimeni nu urca. Nimeni nu cobora. Pe ultimele două uși de la trent, zic. Noi nu spuneam nimic, că eram deja cocoțați în vagon. Radu era un fel de guru. Parcă plutea, așa stătea pe biciclete și bagaje.
Fericirea mea a durat puțin. Când am ajuns în Deva m-au debarcat cu forța: Bagaje trântite între linii. Bicicletă aruncată în praf. Eu împins pe scările vagonului. Că numai până la Deva aveam bilet. Iar ei au mers hăăăăt, departe… încă 20 de kilometri… până la Orăștie…
Dar lumea a fost mulțumită. Că am avut parte de zile întregi și aventuri cât cuprinde. Le mulțumesc tuturor!
