Zilele trecute am avut un vis. Se făcea că sunt într-o piață mare, cu lume multă care se tot holba și râdea zgomotos atunci când ne vedea. Inima-mi bătea destul de tare și,nu prea știu de ce, panica pusese stăpânire pe mine. Lângă mine, era o femeie frumoasă și doi copii, care nu știu din ce motiv, erau și mai speriați decât eram eu. Scâncetele lor înăbușite mă sufocau și cu greu puteam să rămân drept, în picioare.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

”Nu vă speriați, tata este cu voi” am spus copiilor în timp ce i-am luat în brațe. Băiatul nu plângea însă grimasa de pe chipul fetei m-a împietrit. ”Lulughia, să fii curajoasă! Poate dă Dumnezeu să rămânem împreună…”. O lacrimă curge pe față ei împietrită de groază. La vederea ochilor ei, în încercarea de a-i evita durerea din privire, am simțit nevoia să pun capul în pământ. Si atunci am văzut lanțurile care ne înconjurau picioarele.

În fața noastră se așează un domn îmbrăcat în niște haine fistichii. De nicăieri apare un alt domn, cu o față păroasă și cu un bici în mână. Cei doi dialoghează și vorbele lor mă aduc în pragul leșinului. ”Fata asta”, zise părosul arătând spre Lulughia, ‘are 11 ani și deja știe să maseze picioarele boierilor. E neatinsă încă, și cel ce va avea parte de ea se va bucura de desfătări nemaivăzute. Nu iese din vorbă și știe să facă și mâncare”. A urmat un dialog scurt, pe care din cauza zumzetului din jur și a celui ce a pus stăpânire pe capul și inima mea, nu l-am mai auzit. Părosul râde, scuipă în palma și-și strânge mână cu domnul bine îmbrăcat. Ca un făcut, Lulughia începe să urle ”Dade, nu-i lăsa să mă ia! Ce mă fac eu fără voi?”. Nu am putut să spun nimic și lacrimile urlate cu strigate de disperare ale femeii de lângă mine m-au împietrit. Părosul și domnul au început să râdă atât de tare încât și acum am senzația că-mi sfredelesc sufletul. Din instinct mi-am strâns băiatul de după umeri, aducându-l mai lângă mine. ”Boierule”, zic cu glas scăzut Părosului, ”te rog, dă-ne împreună cui ne-oi da. Băiatul e mic, și are nevoie de mamă.” O lovitură de bici m-a făcut să tac. ”Să nu-mi spui mie, cioară, ce să fac! Tu să vorbești când ți-oi spune eu, altfel jar mănânci”. Din nou, am tăcut.

Nu mai știu cum, m-am trezit singur, fără femeia și copilul care, pare-se, erau ai mei. Totul se învârtea în jurul meu și mă bălăngăneam așa cum o face un bețiv care vrea să arate că poate să stea în picioare chiar dacă el este în pragul colapsului. Am căzut în genunchi, și am simțit nevoie să-mi țin capul cu mâinile în încercarea de-al face să nu mai bubuie. În jur vedeam oameni care treceau pe lângă mine și care nu mă vedeau, dându-mi credința că nu exist. M-am simțit mic și toți păreau niște uriași care sunt gata-gata să mă calce-n picioare. Și dacă aș fi putut, aș fi sărit la gâtul lor.

Deodată, un chip luminos apare în fața mea. Îmi zâmbește și-mi pune mâna pe umăr. Îmi ridic ochii din pământ și liniștea din sufletul lui mă ajută să-mi liniștesc simțurile și trăirile. ”Hei, om bun, sunt aici să te ajut și să îți spun că te iubesc!” zice ființa din fața mea. Nu știu cum și de ce însă instantaneu lanțurile care-mi strângeau picioarele dispar si, odată cu ele, lumea începe să mă vadă. Unii aleg chiar să-mi zâmbească și alții, foarte puțini, sar chiar să mă ajute să mă ridic. Auzeam și destule voci care mă huiduiau și mă înjurau însă ceea ce conta pentru mine nu erau ei, ci cei care erau acolo sprijinindu-mă să mă ridic. Ca prin minune, familia mea reapare și Lulughia îmi zâmbește din nou. Are lângă ea un copil care se joacă, râzând zgomotos, cu copiii celor care m-au ajutat să mă ridic. Copiii care se jucau în jurul nostru au devenit din ce în ce mai mulți, vocile lor zglobii acoperind, din ce în ce mai tare, corul celor care mă înjurau.

M-am trezit râzând alături de cei care se jucau, gândindu-mă dacă ceea ce am văzut în vis a fost doar rodul imaginației sau un flash din istoria familiei mele. Mi-am adus aminte de cei care mi-au zâmbit în viață și care, prin liniștea din sufletul lor, m-au făcut să nu urăsc pe nimeni pentru ceea ce, de-a lungul devenirii noastre, am suferit și să văd lumina. Mi-am adus aminte de cei care, în vremuri în care sclavia/robia era valoarea universală, au ales să promoveze ”emanciparea”, riscând chiar prigoana și întemnițarea. Mi-am adus aminte ce toți cei care au reușit să vadă în cei ca mine potențialul și nicidecum etnia.

În aceste zile se discută mult despre sexismul și rasismul românesc. Sunt răni adânci pe care societatea noastră le poartă de secole întregi. Schimbarea trebuie să se întâmple, însă pentru a avea o schimbare reală și solidă este nevoie de echilibru, dialog real, in-vestiții serioase în educație și răbdare. Nu putem aștepta ca societatea noastră să-și schimbe modul de relaționare de secole în câteva zile și nici ca parte dintre noi să fim deschiși în a ne schimba comportamentele imediat.

Cei care cerem “respect” trebuie să fim înțelepți și să avem în minte nevoia internalizării valorilor pe care noi le promovăm de către restul societății. Cei care fac apel la valorile ”tradiționale” și conservatoare trebuie să înțeleagă că societatea din secolul XXI nu mai este ancorată în valorile secolului XIX. Cei care se află între au nevoie se argumente solide pentru a îmbrățișa cauza modernizării României bazat pe respect, interculturalitate și respectarea demnității umane.

Urmează o luptă care poate aduce o schimbare fundamentală, în bine sau, Doamne-Fereste, în rău, a societății în care trăim. Vor câștiga cei care vor avea răbdare, vor ține cont de rezistență la schimbare a celuilalt, vor oferi smart (economic) arguments și vor înțelege că schimbarea celuilalt începe cu propria lor schimbare.

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania

1 COMENTARIU

  1. Articol frumos, de suflet. Oare are vreo legatura cu ce se intimpla acum ideologic in America ???

Comments are closed.