Toată lumea știe ce e un mamut. Țin însă să reamintesc că în conformitate cu exprimările Dicționarului limbii române pentru elevi, apărut în 2002 la editura Litera Int. din București cu o descriere CIP a „Camerei Naționale a Cărții”, mamutul este „o specie de elefant fosil din a doua jumătate a pleistocenului, de talie mare, cu corpul acoperit cu păr lung de culoare brună – roșcată sau galbenă – cenușie, cu fildeși mari curbați (Elephas primigenius). Așa scrie la pagina 327.
Acum nu mai vreau să vă explic și ce a reprezentat pleistocenul, ca epocă preistorică. Fosil. Talie mare. Păr lung. Fildeși curbați. Vreau să vă spun cum am ajuns eu pe Mamut. Mamutul fiind un deal mai înalt de lângă Alba Iulia, aparținând Munților Metaliferi. Munții ăștia „rareori depășesc 1000 m în vârfurile: Vîlcoi (1348 m), Petriceaua (1142 m), Breaza (1121 m), Vîrful Mare (1011 m)” (Gheorghe Anghel; Gheorghe Măhăra; Emilia Anghel, Alba. Ghid turistic al județului, București, 1982, p. 10).
Prin 2012 am decis să plec să traversez ditamai munții. Nu de alta dar păreau mai accesibili decât Parângul, Făgărașul sau Himalaya. Cum puterea mea de convingere lasă de dorit nu s-o mai băgat nimeni într-o asemenea aventură, așa că am decis să purced singur. Decuseară mi-am făcut rucsacul: un hamac, niște bulendre de schimb, un topor pentru o eventuală confruntare cu vreun urs sau iepure, o trusă medicală, o sticlă de țuică, țigări și brichetă, bani (ceea ce este foarte important), o pereche de papuci de schimb, niște dulciuri etc…
Dimineața m-am trezit pe la 6.45. Am prins autobuzul dinspre Deva spre Alba Iulia, care pleca din autogară la 7.15. M-am urcat, am plătit bilet și m-am așezat pe un scaun să dorm. După o stație mi-am dat seama că nu am la mine nimic de mâncare. Urgent am sunat la Dica la Orăștie (stație intermediară între Deva și Alba Iulia) să fugă să-mi cumpere două pateuri, niște roșii, ardei și castraveți, o conservă de pește, o pâine, o rudă de salam din ăla uscat, niște brânză etc… și să îmi aducă și o bucată de slănină din frigiderul propriu. Maică-mea o percutat instantaneu. Și în stație la Orăștie, pe la opt fără zece, era să dea plasa cu bunătățuri șoferului, că pe mine nu mă văzuse…
Am ajuns în Alba Iulia la fix. Nouă. Nouă și ceva. Nouă fără ceva. M-am coborât din autobuz și am îndesat bunătățile în rucsac. Cu cât le îndesam mai tare, cu atât îmi era mai foame. Am fugit prin Alba Iulia ca un uliu deasupra unui cuib de rândunele. N-am văzut nimic. Știam că localitatea este reprezentativă, că doar am absolvit eu facultatea acolo. Dar nu mi-a păsat. Am urcat pe traseul numit „La Băști”, am tras două poze la cetate și am traversat orașul aproape în fugă până în piața aia mare din cartierul Cetate. Două porții de virșlii m-au mai întremat. Erau cu muștar și boia la discreție. Apoi am luat-o la pas…
… Am ajuns pe la limita localității reședință de județ… când m-o pocnit o sete exact în mijlocul capului. Cu coada ochiului am zărit un bar din ăla de cartier, de dă bere și la halbă. Am băut una rapid și am luat cu asalt ditamai Mamutul…
După două curbe m-am pus să mă hodin. După ce m-am hodinit, nu am făcut eu drum prea mult, dar virșlii și berea și-au spus cuvântul. Așa că am poposit o țâră. Am urmat apoi drumul spre culme. Mamutul părea aproape. Nu era. Până în miez de zi am bâjbâit pe cărări ca să ajung pe un vârf minuscul. Ca să știți și voi, dacă cobori după vârf găsești casa Tușii Doina și a Unchiului Ionuț. Puteam coborî, mânca, dormi, pleca spre halta trenului ce vine de la Zlatna și merge spre Deva (cu schimbare la Alba Iulia).
Dar eu: NUUUU!! Aventură!!! Numai că mă apucase iarăși foamea. Ceva slănină, cu ceapă, cu roșii… Am mâncat de m-am spart. Așa că am început să studiez harta, ca să știu pe unde o iau. N-am studiat prea mult că or venit niște dulăi. Din ăia mari, ciobănești. Brusc, parcă am uitat să vorbesc cu câinii…
(Va urma)…
