Pandemia asta a fost fitilul care a pornit implicarea mea intensa in proiecte destinate comunitatilor mici, proiecte organizate si realizate de elevi de liceu. Copii din clasele IX – XI.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Dorinta de a mentor elevi de liceu mi-a fost lipita de mult timp de neuroni, doar ca nu am avut niciodata suficienta motivare pentru a ma apuca serios de treaba. A ajuns mai degraba un fel de pet idea, idee favorita, la care am continuat sa ma gandesc, dar pe care am amanat-o mereu in virtutea ideei ca este mult prea complexa si mult prea importanta pentru a ma apuca imediat de lucru.

Pandemia a schimbat situatia. Fara neaparat un scop precis, au urmat in serie un grup de activitati care fiecare au parut the right thing to do la momentul respectiv. Am inceput eu cu un mini-curs de zece sedinte despre programare in limbajul C. Limbajul C a parut sa fie pasul normal de inceput, din moment ce este un limbaj clasic pentru care se gaseste suficient material, inclusiv in romaneste. L-am predat in intregime prin zoom. Am continuat cu al doilea mini-curs, tot de zece sedinte, tot prin zoom, despre programarea in limbajul Python. A fost continuarea fireasca pentru ca Python este un limbaj nou, la moda in start-up-uri, si pentru aplicatii de data analytics si Machine Learning. Cursul a fost de data asta in engleza si a fost predat de baiatul meu cel mare, elev in clasa a-XI-a. In fine, dupa doua cursuri, mi s-a parut firesc sa punem cunostintele dobandite la lucru realizand un proiect care nu doar sa dea prilejul de a programa, dar mai ales sa dea oportunitatea de a programa ceva real. Nu un algoritm de sortare, sau de traversare a unui arbore binar ordonat, sau un robotel. Noi am vrut sa cream un software care sa fie cat de real poate el sa fie. Sa adreseze o problema concreta din lumea reala, s-o resolve, iar produsul final sa fie complementat de organizatia necesara pentru a-i asigura finantarea, marketing-ul, si customer support, respectiv in cazul nostru o organizatie non-profit, care sa se ocupe de toate aceste lucruri.

Problema pe care am identifcat-o noi a fost (cum s-ar fi putut si altfel?) legata de pandemia COVID. Mai precis sa cream o aplicatie mobila care sa ajute persoanele in varsta. Scopul aplicatiei mobile este sa fie liantul intre nevoile concrete ale batranilor, disponibilitatea voluntarilor de a-i ajuta, respectiv suportul financiar din donatii. Aplicatia este pentru comunitati mici, mai ales sate, comune, si orasele, adica exact locurile care sunt deobicei sub radarul atentiei publice, deoarece sunt prea mici pentru a atrage reflectoarele mass-mediei. Bineinteles, aplicatia pe care copiii au proiectat-o poate fi adaptata pentru multe alte situatii civice intr-o comunitate. Nu doar persoane in varsta, dar si meditatii online pentru elevi, familii nevoiase, curatirea spatiilor publice, practic orice aspect comun al unei comunitati.      

Am pornit la lucru la inceputul lui mai cu o echipa de sapte elevi din clasele IX, X, si XI. Le-am spus mereu asa: “Acest proiect, daca reusim sa-l terminam, va va da siguranta profesionala pentru toata viata voastra. Pentru ca nu exista nimic altceva in viata decat sa identifici corect o problema reala din jurul nostru, sa-i creezi cea mai buna solutie pe care o puteti crea, dupa care sa creezi organizatia (sau firma) care se va ocupa de raspandirea si perfectionarea produsului. Asta este viata reala. Foarte simplist, nu exista nimic altceva dincolo de identificarea problemei, rezolvarea ei, si dezvoltarea in continuare a solutiei.”

Dupa trei luni, tinerii ramasi in echipa sunt aproape de final. Am vazut ieri o demonstratie a aplicatiei mobile, si am fost impresionat. In primul rand sa nu uitam ca ei sunt totusi elevi de liceu, care acum trei luni nu stiau o boaba de Python. Aplicatia lor functioneaza in mare parte, inclusiv pe un telefon mobil. Are o baza de date in SQL pe cloud-ul Amazon. Ei, sa stii sa dezvolti aplicatii mobile conectate la cloud nu este tocmai putin atunci cand inca nu ai implinit inca saptesprezece ani. Oportunitatile nu pot deveni decat foarte interesante cand ai acest punct de plecare.  

Baietii mi-au spus ieri ca si-au fixat 1 august ca termenul cand aplicatia sa fie disponibila pentru folosire, adica sa fie in app store, cum le place sa spuna. Se lucreaza intens la retusarile ramase, testari, pregatirea documentatiei, si pagina de web pentru domeniul pe care l-am setat pentru ei.   

Am inceput si procesul de a crea un ONG (registrat in New York), care sa fie umbrela legala pentru tot. Astfel butonul de donatii va putea fi in sfarsit operational. Speram sa avem ONG-ul up and running pana la inceputul lui august.

Ce am invatat eu ca educator?

A fost pentru mine o experienta extrem de interesanta si enriching. Programarea ca programarea, ea este partea simpla. Mult mai importante in viata reala (decat programarea) sunt intelegerea nevoilor (sau in jargon-ul nostru specificarea problemei), dupa care pasul de deployment prin care “jucaria” creata devine realitate, in cazul nostru crearea ONG-ului si reglementarea partii financiare care sa asigure continuarea aplicatiei in viitor. Am insistat continuu ca ei sa lege permanent in mintea lor programul pe care-l fac de cine vor fi utilizatorii concreti ai aplicatiei, si de cum vom convinge lumea sa le foloseasca aplicatia. Lumea nu va folosi aplicatia lor doar pentru ca exista. Iar pierderea cea mai mare este atunci cand creezi ceva ce nu este folosit de nimeni.  

Recrutarea echipei si motivarea participantilor a fost o activitate foarte enlightening, dar si extrem de dificila. As spune simplist ca 90% din succes depinde de capacitatea de a pastra echipa motivata. Este o dimensiune foarte diferita de ce se intampla in scoli, unde obligativitatea programei de studiu si notele fac ca acest aspect sa fie inexistent. Un profesor nu are la clasa problema de a-si motiva elevii, din moment ce ea este oferita implicit de nevoia ca ei sa treaca clasa. Chiar si atunci cand elevilor nu le place materia si nu raman cu mare lucru dupa curs, ei sunt totusi obligati sa invete cel putin atat cat sa treaca clasa.  

Lucrurile au fost altfel cu acest proiect. Pentru ca este o activitate voluntara, a fost esential ca beneficiul / reward-ul pentru fiecare elev sa fie clar si evident. A fost ceva ce eu am inteles doar pe parcurs, dupa ce am pierdut jumatate din echipa. Am crezut naiv ca motivarea tinerilor vine de la sine. Insa am invatat ca in realitate exista un window (o fereastra) de vreo trei saptamani de motivare si bunavointa initiala, dupa care trebuie muncit intens pentru a mentine entuziasmul participantilor.

Vis-à-vis de lipsa de motivatie in general a lumii (nu doar a elevilor) de a participa la activitati civice, am citit ieri un articol interesant in Science. (Science este cotata intre primele doua, cele mai bune reviste stiintifice din lume). Studiul se refera la Nigeria, pentru ca participarea civica este bine inteleasa si studiata pentru tarile din Occident dar mai deloc pentru restul lumii. Ce spune articolul este ca lumea nu participa la proiecte civice din doua motive: (1) pentru ca it is against social norms (adica nu face parte din cultura locului), si (2) lumea nu stie cum sa foloseasca mijloacele disponibile proiectului.

In contextul educatiei romanesti, lucrurile sunt complicate si de faptul ca societatea se asteapta ca elevii sa invete totul, dar absolut totul, in scoala. Totul este calibrat pe materiile de examene si programa aferenta. Consecinta este ca nu exista obiceiul de a studia dincolo de structurile organizate de minister. Nu exista asteptarea ca elevii sa invete si intr-un mediu din afara a ceea ce zice ministerul, si care sa fie adaptat specificului local in care traiesc fiecare. Nu-i de mirare ca rezultatul este o participare redusa la activitatile nenormate de programa scolara sau cele care nu sunt cuprinse in examenele de admitere. Viata insa este altceva de cat programa ministerului si nu este nici un examen de admitere. Nu exista insa nimic in viata dincolo de ceea ce trebuie sa faci atunci cand creezi si convingi lumea sa-ti foloseasca app-ul mobil.    

Revenind la generalizarea acestui gen de activitati, ea va fi greu de facut din moment ce in Romania nu exista obisnuinta de a participa la activitati / proiecte civice. Filosofia educatiei si birocratia din scoli, sistemul centralizat, si ministerul vor continua sa fie de-facto frane din moment ce activitatile civice si cele de tipul celei descrise aici nu fac parte din cele organizate de stat. Proiectele civice prin natura lor sunt deobicei mici si punctuale, definite de nevoi precise, si foarte diferit de ceea ce se poate face rezonabil de bine intr-un invatamant centralizat si unitar.

Asta este. Unele lucruri se pot face, iar altele nu.

Eu rad cu un ochi dar cu unul plang: rad gandindu-ma ca am trait o experienta unica si frumoasa (ca educator) lucrand la acest proiect cu un grup de tineri speciali. Dar un ochi plange pentru ca imi dau seama ce bariera in viata este pentru ei actualul sistem de invatamant. In loc sa incurajeze copiii sa aiba initiativa ca sa incerce lucruri noi si utile, ii tine in chingile mentale ale unor activitati deja-vu, realizate deja de altii de sute, daca nu de mii de ori.    

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania