Seara am ajuns la Bora. Nu! Nu este vorba despre Bora Bora, celebra stațiune situată pe o insulă vulcanică de pe cuprinsul atolului cu același nume. Dar vă explic mai încolo.
Cum spuneam, exact când mâncam pită cu slănină, roșii și ceapă verde, or apărut câinii. Care păzeau niște oi, ce se mișcau mai molcom. Am strâns repede cadabalâcul și am pus mâna pe un fel de pui de băț. Mai precis pe o creangă. Tot a fost ceva. Că dacă dădeam direct cu ciolanele mele în dinții dulăilor mai rău o pățeam.
Ansamblul care se deplasa spre mine era o combinație de două turme de miei, cu cinci ciobănei. În sensul în care oastea de oi era împărțită aproximativ egal în două batalioane, conduse fiecare de câte doi-trei ciobani și trei-patru măgari. Și păzite de muuuulți câini. Cum eu sunt expert în supraviețuire, de oi nu mi-a fost frică. Parcă un pic m-am ferit să nu deie măgarii cu coada de să-mi zboare fața din loc. Dar câiniii… Oooo… câinii!!! Cât oi avea eu ditamaiul instinct de supraviețuitor, cu zmeii nu mă pun.
O pată neagră mi-a umbrit creierul. Care a început să delireze și să îmi inducă tot felul de imagini cu impecabila mea persoană sfâșiată de haite pe vârf de deal… Mă rog, câini. Erau mai degrabă niște cățelandri, așa că am scăpat doar cu niște giumbușlucuri făcute de ei împrejurul meu. Vreo doi m-or și lins pe mâini și pe picioare. Or ajuns și ciobanii. De data asta citez din mine: „Și nu de orice fel (de ciobani, n.n.), ci dintre cei care mai știu încă ce-i transhumanța. Adică ce merg, doar pe culmi, venind de la Oradea și îndreptându-se spre Sibiu. Două turme ce înaintează una după alta, cu peste 700 de oi, 7 măgari, 5 ciobani și habar n-am câți câini, că stăteam numai la umbră” (Daniel I. Iancu, Historii aleatorii, Cluj-Napoca, 2015, p. 121).
M-am despărțit de ei într-o curmătură. Ei or luat-o la stânga, să treacă Mureșul și să ajungă la Jina (Sibiu), eu am ținut-o tot înainte, ca rușii, spre Orăștie (Hunedoara). Să traversez ditamai munții. Peste ditamai Vârful Stânii.
Și am mers eu zi de primăvară (28 aprilie 2012) până spre seară. Făt-Frumos eram și sunt și acum, cu toată modestia care izbucnește prin toți porii. De niște căpcăuni de câini scăpasem. Nu aveam însă habar de ceea ce mă aștepta. „De pe Piatra Șoimului, pe care am găsit-o trecută pe unele hărți ca Dealu’ Corabia, se văd clipele de calcar din Munții Trascăului, adică de pe celălalt mal al Trascăului” (p. 122). Trec de Cetatea Tăuți (sau Piatra Sfîntului Mihail), și ajung deasupra cătunului Găureni. Sau Poiana Ursului. În dreapta, niște câini urlau a groază. Așa că am coborât Vârful Stânii, și am făcut dreapta. Apoi imediat stânga. Nu vă imaginați că am fost setat pe modul relax. Nuuu!!! Nici măcar „baby carrot” nu aveau ce căuta prin Metaliferi.
Am trecut de câteva garduri. Am traversat câteva păraie. Și am ajuns la locul de campare. „Un pic mai la deal și peste o șa mică, alt crâng: Dealu’ Poienii. Sau Bora. Administrativ, ține de o comună din valea Ampoiului, dar practic toată viața crângului, atâta câtă mai este, se scurge încet spre valea Mureșului. Cinci locuitori la opt case” (p. 123). Acolo am avut o surpriză. N-au vrut să mă primească-n grădina lor, unde să îmi pun hamacul. Tetea Lae e un om fioros. Nana Sanfloră e blândă. Eu sunt un om al păcii. Tetea Lae mi-o spus în față că dacă nu vreau să dorm în casă, n-am decât să mă car, că el nu are de gând să deie declarații la poliție că de ce m-or mâncat pe mine mistreții. Ce era să fac?
Am acceptat oferta de a adăsta în casă. Am despachetat, m-am ferchezuit un pic și m-am așezat pe o bucată de lemn din fața bucătăriei de vară, în care Nana Sanfloră trebăluia să de-a de mâncare la niște pui de găină abia ieșiți din găoace. Cum stăteam eu așa, numai ce-l aud pe Tetea Lae: „Mă copile, pe tine nu te roade mațul?”… Am rămas blocat câteva clipe, până să realizez că mă întrebase dacă îmi este foame. Normal că am zis că nu, dar mai că m-or obligat să mânc. Apoi am stat la un pahar de vorbă vreo două ceasuri.
Și pe la nouă seara dormeam ca un buștean. Dar asta nu a fost tot…
