Cormac McCarthy, Drumul, traducere din engleză și note de Irina Horea, Editura Humanitas Fiction, București, 2009.

Abonează-te la ȘTIRILE TRANSILVANIEI și pe GOOGLE NEWS

Distopiile parcă sunt tot mai la modă în aceste ultime decenii, la fel erau la modă utopiile acum câteva secole. Iar ecranizările după nuvele sau romane distopice atrag foarte multe priviri, adunând la un loc cinefili „consacrați” unor genuri diverse, de la SF, fantasy și horror, până la noir și psycho, fără a omite adepții filmelor clasice care se dau în vânt după un scenariu bun și după o regie, imagine și sunet pe măsură.

Dar nu despre film e vorba aici, ci despre carte. Apărută în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, cartea spune o poveste post-apocaliptică, despre un bărbat și un copil care încearcă să ajungă la un liman iluzoriu, traversând un continent prin cenușă, frig și întuneric, înconjurați de personaje ce se pot transforma oricând în canibali, dar descoperind și ultima sticlă de Coca-Cola de pe pământ. Totul cu un cărucior de supermarket. Mergând spre „ținutul dinspre miazăzi. Pustiu, tăcut, fără Dumnezeu” (p. 8).

„O să murim? / Cândva. Nu acum”. Cam așa sună conversațiile. „Zăcea întins și asculta apa picurând în pădure. Fundamentul lumii. Frigul și tăcerea. Cenușile lumii pierite, purtate încolo și-ncoace de vânturile tăioase și vremelnice” (p.13). Cam așa sună descrierile. Sunt însă și propoziții, fraze, pasaje sau pagini întregi care îți rămân în memorie după ce citești cartea. Unele sunt truisme, precum: „uiți ceea ce vrei să-ți amintești și-ți amintești ceea ce vrei să uiți” (p. 14). Altele sunt mai sofisticate: „Niciodată înseamnă mult timp” (p. 23).

Drumul a câștigat Premiul Pulitzer în 2007. Autorul, Cormac McCarthy, a câștigat mult mai multe premii și a scris mult mai multe romane, scenarii de film și piese de teatru, unele ecranizate cu succes, precum Nu există țară pentru oameni bătrâni, care s-a ales cu patru Oscaruri. Acest fapt se datorează poate și concepției că „dacă nu-ți respecți promisiunile mici, n-o să le respecți nici pe cele mari” (p. 31).

Drumul tatălui alături de fiu parcurge și foste autostrăzi sau șosele asfaltate, dar se abate uneori prin crânguri, traversează păduri carbonizate și ajunge să străbată locuri care oricum erau deșerturi și înainte de cataclismul atomic. Vorbeau „într-un întuneric fără adâncime ori dimensiuni” (p. 55). „Nu se auzea nimic. Doar vântul făcea să foșnească ferigile moarte de pe marginea drumului” (p. 83).

„A fost cea mai lungă noapte pe care și-o amintea, din nenumăratele nopți asemănătoare. Zăceau pe pământul ud, lângă drum, sub pături, cu ploaia răpăind pe prelată, iar el îl ținea pe băiat strâns în brațe și, după un timp, băiatului îi trecu tremuratul și apoi adormi” (p. 97). Întâlnirea cu unii dintre supraviețuitorii apocalipsei îl face la un moment dat pe băiat să-și întrebe tatăl: „Noi n-o să mâncăm pe nimeni niciodată, așa-i?” (p. 99). Doar că „oamenii întotdeauna s-au pregătit pentru ziua de mâine. N-am crezut în așa ceva. Ziua de mâine nu se pregătea pentru ei. Nici măcar nu știa că ei erau acolo” (p. 129).

Sunt multe pasaje din carte ce îți rămân în minte. „Unde nu pot trăi oameni, nici zeii n-o duc bine” (p. 132). „Erau puține nopți în care, zăcând în întuneric, nu-i invidia pe morți” (p. 174). Ajungerea la destinație nu înseamnă ieșirea din coșmarul zilnic. Doar ultimul paragraf aduce o notă mai luminoasă în tot acest text sumbru: „Odată erau păstrăvi în pâraiele din munți. Îi zăreai stând în unda chihlimbarie, unde tivurile albe ale aripioarelor le tremurau ușor în prelingerea apei… În văile adânci în care viețuiau ei toate erau mai bătrâne decât omul și pline de mister” (p. 215).

Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:
PATREON
Sau fă o donație direct în contul nostru bancar: RO16BTRLRONCRT0517131201 - Banca Transilvania